Vitamina B12- Cobalamină

Deficitul de vitamina B12: cauze, riscuri si simptome

deficitul-de-vitamina-b12-cauze-riscuri-si-simptome
Vitamina B12, denumita si cobalmina sau „vitamina rosie”, este recunoscuta pentru rolul important pe care il are in preventia aparitiei anemiei.

Cu toate acestea, spectrul de actiune al B12 este mult mai larg, cobalmina fiind esentiala pentru buna dezvoltare a copilului si prevenirea malformatiilor de tub neuronal la nastere.

Citeste in continuare si afla care este rolul B12 in organism, care sunt efectele unui deficit si mai ales, care sunt semnele carentei de vitamina B12.

Ce este vitamina B12?
Vitamina B12 face parte din familia vitaminelor B, alaturi B1, B2, B3, B6 si B9 si este necesara pentru buna functionare a sistemului nervos si productia de celule rosii, scrie Medical News Today.

Cobalmina este supranumita si „vitamina rosie” datorita rolului esential pe care il are in transportul oxigenului in organism si in sinteza hemoglobinei, substanta prezenta in globule rosii din sange (eritrocite).

Datorita proprietatilor sale, vitamina B12 este necesara pentru functionarea normala a sistemului nervos si a creierului.

Vitamina B12 este hidrosolubila, ceea ce inseamna ca se dizolva in apa. Ea nu poate fi stocata in organismul uman pentru utilizare ulterioara, asadar avem nevoie in fiecare zi de un aport de B12.

Rolul vitaminei B12 in organism
Vitamina B12 este necesara pentru sinteza hemoglobinei (substanta responsabila de transportul oxigenului in sange), metabolismul normal al lipidelor si proteinelor si dezvoltarea normala a tubului neural la fat (formatiunea din care se va dezvolta sistemul nervos al bebelusului).

Cobalmina mai este responsabila de sinteza de energie in organism, joaca un rol activ in sinteza acizilor grasi si in arderea grasimilor in corp, fiind importanta si pentru sanatatea creierului.

De ce i se spune cobalmina?
Din punct de vedere structural, vitamina B12 este considerata cea mai complexa si mai voluminoasa vitamina din organism. Aceasta contine cobalt in centrul structurii sale, motiv pentru care mai este cunoscuta si drept cobalamina.

Formele active sub care o gasim in organism sunt: metilcobalamina si 5-deoxiadenozilcobalamina, iar formele sub care poate fi comercializata sunt: ciancobalamina (cel mai frecvent) sau metilcobalamina. Desi metilcobalamina este forma similara celei din organism, ciancobalmania poate fi transformata intr-o forma usor de asimilat.

In ce alimente gasim vitamina B12
Organismul uman nu este capabil sa isi sintetizeze propria vitamina B12, asadar aportul zilnic necesar trebuie asigurat din alimentatie.

Sursele principale in care se gaseste cobalamina sunt alimentele de origine animala precum carnea, ouale si lactatele fermentate.

Vitamina B12 se gaseste si in alimente de origine vegetale, insa ea nu este absorbita similar cu vitamina B12 provenita din surse animale. Printre sursele vegetale de vitamina B12 sunt soia fermentata, ciupercile Shitake, algele sau drojdia.

O importanta sursa de B12 o reprezinta alimentele fortifiate cu aceasta vitamina sau suplimentele alimentare cu administrare orala.

Cum apar carentele de vitamina B12
Carentele de cobalmina apar atat printr-o alimentatie deficitara, cat si din cauza unor tulburari care pot afecta modul in care este absorbita vitamina de catre organism.

Pacientii care sufera de gastrita, ulcer sau sindrom de reflux gastro-esofagian si administreaza medicamente pentru reducerea secretiei de acid clorhidric din stomac (inhibitori de pompa de protoni) pot dezvolta carente de B12.

In cazul acestei categorii, carenta apare deoarece vitamina B12 este extrasa din alimente in stomac, sub actiunea pepsinei, o enzima ce actioneaza doar in prezenta cantitatii optime de acid clorhidric. Asadar, pacientii pot consuma alimente cu aport de B12, insa exista riscul ca vitamina sa nu fie absorbita de organism.

Persoanele care au boli inflamatorii intestinale (boala Crohn, boala celiaca), precum si pacientii care au suferit diverse interventii chirurgicale asupra tractului digestiv sunt la fel de expusi posibilelor stari carentiale de B12.

Alte cauze care pot declansa carenta de cobalmina sunt lupusul si afectiunile autoimune, alcoolismul, afectiunile bacteriene sau parazitare la nivel digestiv.

Vitamina B12 in anemie
Anemie pernicioasa este cauzata de un deficit al vitaminei B12 in organism. Carenta se datoreaza lipsei factorului intrinsec, glicoproteina produsa de stomac, element esential in absorbtia B12.

Printre tratamentele specifice anemiei pernicioase se numara administrarea intramusculara de vitamina B12. Totusi, la administrarea de concentratii mari de cobalamina pe cale orala, are loc o absorbtie pasiva, care poate corecta deficitul fara a fi necesara administrarea intramusculara.

Cine sunt cei mai expusi la carente de B12
Categoriile de persoane cele mai predispuse la deficitul de vitamina de B12 sunt persoanele cu un regim vegetarian, vastnicii, femeile insarcinate si bebelusii.

Persoanele cu un regim vegetarian care nu consuma alimente de provenienta animala pot dezvolta carente de B12 daca nu consuma alternative cu continut de cobalmina. De asemenea, carentele de vitamina B12 prezente la mama se pot reflecta in sanatatea bebelusului.

Persoanele care fac cure prelungite cu medicamente antiacide pot dezvolta o carenta de B12. Acestea au dificultati in activarea factorului intrinsec si absorbtia vitaminei B12 din cauza cantitatii scazute de acid clorhidric din stomac.

Si populatiile sarace, ale caror membri consuma rar proteine animale, reprezinta o clasa deosebit de expusa la deficitul de B12.

Importanta vitaminei B12 in sarcina
Copiii proaspat nascuti beneficiaza de doza necesara de vitamina B12 prin laptele matern. Daca mama prezinta o carenta, aceasta se va reflecta si in starea de sanatate a celui mic, dar cu repercursiuni mult mai serioase. Lipsa acestei vitamine este cea mai frecventa cauza care determina malformatii la nivelul sistemului nervos (spina bifida, hidrancefalia, anencefalia) la nou-nascuti.

Lipsa acestei vitamine este una dintre principalele cauze ale defectelor de tub neural, unele dintre cele mai comune tipuri de malformatie la copii nou-nascuti (1 din 1000).

Este important ca sanatatea mamei sa fie atent monitorizata pe parcursul sarcinii si a alaptarii daca aceasta are o alimentatie vegetariana, bazata exclusiv pe alimente de origine vegetala.

Corectarea unei eventuale carente de B12 si profilaxia deficitului sunt esentiale pentru buna dezvoltare a copilului.

Care sunt efectele deficitului de B12?
Primele semne care pot indica o lipsa de vitamina B 12 sunt starile de ameteala, oboseala, bataile accelerate ale inimii si paloarea.

Pe masura ce deficitul de B12 se accentueaza, pot sa apara tulburari digestive (greata, varsaturi, lipsa poftei de mancare, balonare), senzatia de furnicaturi si arsuri la nivelul mainilor si picioarelor, tulburari de vedere, probleme de memorie, depresie, tulburari comportamentale.

Ce afectiuni determina deficitul de B12
Atunci cand deficitul de cobalamina este resimtit o perioada mai lunga de timp, se poate instala o forma tipica de anemie, numita anemie megaloblastica (tip de anemie din care face parte si cea pernicioasa).

Anemia megaloblastica se manifesta prin globule rosii marite, care nu isi mai pot indeplini functia de a transporta oxigenul in tesuturile organismului. Totodata, deficitul de B12 influenteaza intr-un mod negativ functia hematopoietica a maduvei osoase, adica producerea celulelor din sange: globule rosii, globule albe si plachete sangvine.

Vitamina B12 in ciclul hemocisteinei
Vitamina B12 a inceput sa trezeasca interes real in lumea stiintifica datorita implicarii in ciclul hemocisteinei. Aceasta substanta apare in mod natural in timpul metabolizarii metioninei in S-adenozilmetionina, un compus cu rol deosebit in starea emotionala, sanatea osteo--articulara si diviziunea celulara normala.

Nivelul crescut de homocisteina in sange, ce poate avea consecinte severe asupra sistemului cardio-vascular, poate indica o carenta de vitamina B12, care in stadii avansate poate duce pana la deces.

Cum corectam o carenta de B12?
Pentru a contracara o eventuala carenta de B12 este bine sa avem o alimentatie cat mai completa si complexa. Daca alegem sau suntem nevoiti sa renuntam la consumul de carne, lactate sau oua, putem opta pentru alimentele imbogatite cu B12 sau la suplimente alimentare.

Persoanele diagnosticate cu anemie pernicioasa, sunt nevoite sa administreze vitamina B12 intramuscular sau sa administreze oral doze mari.

O atentie deosebita acestei vitamine trebuie sa o acorde persoanele cu tulburari digestive si persoanele inaintate in varsta. Este indicat sa administreze un supliment de multivitamine care sa contina si vitamina B12.

Viitoarele mamici pot administra acid folic impreuna cu B12 pentru a preveni posibilele defecte de tub neural, traduse prin malformatii severe la bebelusi.

Doza necesara de B12 la adult
Absorbtia de vitamina B12 este limitata la nivel digestiv, chiar si in cazul persoanelor sanatoase. Asimilarea cobalminei este conditionata de factorul instrinsec, o glicoproteina produsa de stomac.

Astfel, un adult sanatos, va absorbi cu aproximatie 10 micrograme de vitamina B12 dintr-o doza de 500 de micrograme administrare, conform Office of Dietary Supplements.

Din acest motiv, este bine sa administram concentratii mai mari, in special atunci cand suferim de o afectiune care poate avea drept consecinta aceast tip de carenta.

O solutie optima ar fi si formele masticabile sau care se tin sublingual, aceastea avand biodisponibilitati superioare formelor de tableta si capsula.

Vitamina B12 in exces
Vitamina B12 nu are o doza maxima admisa deoarece este o vitamina hidrosolubila (se dizolva in apa). Organismul uman va absorbi cantitatea necesara de vitamina din alimentatie si va elimina surplusul prin urina. Vitamina B12 nu este stocata pentru uz ulterior, asadar este necesar sa ne asiguram o doza zilnica.

Referinte:

1. Vitamin B12, National Institute of Health
2. Vitamin B12 deficiency
3. Vitamin B12 or folate deficiency anaemia
4. What is Vitamin B12?
5. Vitamin B12
6. Vegetarian Diet and B12 Deficiency
7. Maternal vitamin B12 status and risk of neural tube defects in a population with high neural tube defect prevalence and no folic Acid fortification.

Vitamina B12 este esențială pentru o femeie după 40 de ani. Iată ce simptome indică lipsa acesteia în organism!


Pe măsura înaintării în vârstă, anumite vitamine și minerale sunt asimilate din ce în ce mai greu în corp sau, dimpotrivă, sunt eliminate mult mai intensiv din organism. Unul dintre acești nutrienți este vitamina B 12. De fapt, vitamina B 12 (cianocobalamina) este vitală pentru o femeie după 40 de ani, ca și aerul. Este un fapt constatat: 4% din femeile cu vârsta cuprinsă între 40 și 60 de ani au o deficiență a vitaminei B 12, iar un procent mult mai mare a femeilor ignoră simptomele alarmante ale insuficienței acestei vitamine.



Iată care sunt cele 14 simptome care vorbesc despre deficitul de vitamina B 12 în organismul femeii pi care pot conduce la apariția anemiei pernicioase.
1. Amețeala și pierderea coordonării

La femeile care se adresează cel mai frecvent neurologilor cu plângeri legate de amețeli frecvente, nivelul vitaminei B 12 este mai mic decât indicii normali. Din moment ce cianocobalamina influiențează teaca de mielină a nervilor, lipsa acesteia în organism poate fi un motiv pentru schimbările ireversibile ale nervilor, care sunt urmate nu doar de amețelile frecvente, dar și de pierderea completă a coordonării.

2. Probleme cu unghiile și părul fragil

Dacă părul și-a pierdut strălucirea de altă dată, a devenit fragil, subțire și rar, iar unghiile sunt subțiri și se rup repede – să știți că aceastea sunt simpotome ale deficitului de vitamină B 12.

3. Slabiciune musculară

Influiențând sistemul nervos, lipsa de cianocobalamină provoacă nu doar oboseală dar și slăbiciune musculară.

4. Dificultăți de respirație

Acest simptom neplăcut este una din consecințele anemiei cauzate de lipsa vitaminei B 12. Cantitatea insuficientă de hemoglobină complică pătrunderea oxigenului în țesuturi, ceea ce determină plămânii să funcționele la capacitate maximă pentru a satisface necesarul de oxigen organismului. De aici apar și problemele de respirație.

5. Probleme cu vederea

În cazurile severe de deficiență a vitaminei B 12, nervul optic și vasele retiniene sunt afectate, de aici apare efectul dublării, estompării, vederea ”încețoșată” și chiar orbirea temporară.

6. Oboseală constantă

Deficitul de hemoglobină – este legat de insuficiența oxigenului. Insuficiența oxigenului la rândul său este motivul oboselii cronice: Din cauza lipsei cianocobalaminei organismul feminin necesită odihnă, chiar dacă ați dormit suficient.

7. Piele palidă

Nici-un fel de preparate cosmetice nu vă pot scăpa de cearcănele de sub ochi. Pentru a scăpa de cearcănele, vânătăile de sub ochi și pielea palidă este recomandat să verificați nivelul vitaminei B 12 în sânge. Deficitul acestei vitamine conduce la întreruperea hematopoiezei și la distrugerea unei părți a corpusculilor de sânge, ca urmare este eliberat pigmentul biliar sau bilirubina, care conferă pielii o nuanță atât de palidă.

8. Înțepături și amorțeală

Unul dintre cele mai neplăcute simptome neurologice este anemia provocată de deficitul de vitamina B 12. Membranele nervoase sunt afectate de lipsa de oxigen, ceea ce provoacă senzațiile de amorțire a mebrelor, furnicături și spasme musculare. Pentru a evita simptomele dureroase, vă recomandăm să mențineți nivelul de vitamină B 12 în normă.

9. Probleme de memorie

Dacă ați observat primele semne ale problemelor de memorie, să știți că este timpul să verificați nivelul vitaminei B 12 printr-un simplu test de laborator.

10. Modificări ale texturii și aspectului limbii

O limbă roșie și ”lăcuită” – este un semn sigur de lipsă a vitaminei B12. Datorită deficitului de vitamine, structura limbii suferă modificări, devine foarte roșie de parcă ar fi lăcuită. Pe lângă aspect, apare și o senzație neplăcută de arsuri a limbii și de denaturare a gustului.

11. Schimbările de dispoziție

Deficitul de vitamina B 12 în organismul feminin poate agrava stările de depresie, intensifică anxietatea și provoacă stările de isterie cu lacrimi. Aceste stări sunt determinate de faptul că vitamina B 12 participă la producerea hormonilor fericirii – serotonină și dopamină.

12. Dependența de mirosuri

Anemia este cauza distorsionării mirosurilor. De aceea, mirosul parfumului preferat nu vă mai pare atât de fermecător, spre deosebire de mirosul vopselelor sau motorinei, care pot să vă pară foarte plăcute.

13. Probleme cardiace

Ca rezultat al procesului hematopoietic apare frecvent tahicardia, tensiunea arterială scăzută și multe alte simptome, care duc la afecțiuni ale sistemului cardiovascular.

14. Creșterea temperaturii corpului

În cazuri rare, lipsa de cianocobalamină poate fi însoțită de o creștere temporară a temperaturii corpului până la valori de apropiate stării subfebrile.

Prin urmare, dacă ați observat cel puțin câteva din aceste simptome neplăcute, este recomandat să vă adersați unui specialist. Pentru a compensa natural deficitul de vitamina B 12 în organism, este bine să consumați ficat de vită, carne de bită, de pui, cod, somon, creveți, alge de mare și tofu. Aceste alimente sunt bogate în microelemente benefice, minerale și cel mai important – cianocobalamina. Dacă estestele de laborator indică o deficiență majoră de vitamina B 12, medicul ar putea recomanda suplinirea acesteia cu suplimente.

Conținutul articolului este doar informativ și nu poate fi un substitut pentru sfatul medicului. Pentru un diagnostic corect, vă recomandăm să consultați un medic specialist.

RECAPITULARE CURSURI AMG , C 6 - ÎNGRIJIRI ÎN BOLILE APARATULUI RESPIRATOR

PARTEA V - ÎNGRIJIRI SPECIALE

Capitolul 12 ÎNGRIJIRI ÎN BOLILE APARATULUI RESPIRATOR

12.1 Participarea asistentului medical la efectuarea radiografiei pulmonare standard

Este un examen radiologic static care permite vizualizarea prin „transparenţă” a plămânilor, în principal, dar şi a conturului inimii precum şi a oaselor cutiei toracice (coaste şi claviculă).

Indicaţii și Contraindicaţii

Indicații

în caz de simptome pulmonare persistente (tuse, expectoreţie);

hemoptizie;

bilanţul preoperator;

localizarea exactă a punctului pentru toracocenteză în caz de pleurezie închisă;

viraj tuberculinic la Reacţia Mantoux.

Contraindicaţii

- gravide.

Principii tehnice

Pentru a reda transparenţa structurilor pulmonare şi bronşice, clişeele radiografice vor fi efectuate cu raze X (Roentgen) de intensitate mică.

Radiografia pulmonară se face din două incidenţe: din faţă, în timpul inspiraţiei şi apoi din profil în condiţii de obscuritate.

Pregătirea pacientului:

se dezbracă în regiunea superioară a corpului;

se îndepărtează obiectele metalice de la gât care pot da false imagini;

se explică în mare în ce constă procedura, pentru a obţine colaborarea pacientului;

se cere pacientului să execute comenzile medicului radiolog atunci când i se cere (să inspire profund, să rămână în apnee, să-şi schimbe poziţia).

Interpretarea rezultatelor

Rezultate normale

Interpretarea clişeului este făcută de medic la negatoscop (un panou iluminat electric).

Pe negatoscop, structurile mai puţin dense apar colorate în negru, iar structurile dense (oasele) apar în alb.

Se apreciază: conformaţia toracelui, înclinaţia şi spaţiile intercostale, silueta mediastinală, transparenţa pulmonară.

Rezultate patologice:

opacităţi (infiltrate) în masă – în pneumopatii virale, TBC pulmonară;

opacităţi segmentare – în pneumonie, atelectazie;

epanşamente (lichide) pleurale – în pleurezii purulente, serofibrinoase, hemotorax;

transparenţe difuze – în emfizemul pulmonar;

transparenţe localizate – în caverne tuberculoase drenate, în pneumotorax.

12.2 Participarea asistentului medical la efectuarea bronhofibroscopiei

Este un examen endoscopic ce constă în explorarea mucoasei traheei şi a bronhiilor cu ajutorul unui endoscop ce conţine fibre optice (bronhofibroscop).

Indicaţii și contraindicaţii:

Indicaţii

hemoptizie;

expectoraţie prelungită sau sanguinolentă;

corpi străini intrabronşici;

tumori mediastinale.

Contraindicaţii:

alergie la anestezicele locale;

tratamente anticoagulante în curs.

Incidente şi accidente:

accidente alergice la anestezicele locale;

agitaţia pacientului şi întreruperea examenului prin intoleranţă la bronhoscop.

Principii generale:

se utilizează bronhoscoape flexibile, de calibru mic, bine tolerate de pacient, care permit o explorare profundă;

examinarea se face într-o cameră specială după ce pacientului i s-a efectuat enestezia locală.

Pregătirea materialelor

Se vor pregăti materialele respectând regulile de asepsie:

bronhoscopul cu anexele sale (pense pentru prelevări de ţesut, pentru îndepărtarea corpilor străini) sterile;

recipiente sterile etichetate cu numele pacientului pentru prelevări de secreţii bronşice;

un vaporizor cu xilină pentru anestezia faringolaringiană;

medicamente pentru intervenţie rapidă în caz de şoc;

seringi şi ace de unică folosinţă.

Pregătirea pacientului:

se explică pacientului scopul și derularea procedurii;

se obţine consimţământul informat.

Participarea asistentului medical la efectuarea bronhofibroscopiei

se cercetează testele de coagulare şi se administrează, la indicaţia medicului, anticoagulante pentru a preveni hemoragia în caz de prelevare de ţesut bronşic;

se instruieşte pacientul să rămână “à jeun” şi să nu fumeze în dimineaţa examinării;

se administrează premedicaţia conform indicaţiei medicului: antitusive, antisecretorii, anxiolitice / tranchilizante (cu condiţia ca pacientul să nu aibă glaucom sau adenom de prostată, fiindcă conţin atropină şi produc midriază şi retenţie de urină);

se îndepărtează protezele dentare, dacă există;

se introduce fibroscopul pe gură (după anestezia faringo-laringiană) sau pe una din fosele nazale;

medicul priveşte pe monitor imaginea internă mărită a căilor respiratorii şi dictează modificările;

asistentul medical notează pe buletinul de analiză modificările identificate de medic;

se fac prelevări de secreţii pentru examen bacteriologic, citologic, biochimic şi de ţesut pentru examen anatomopatologic.

Îngrijirea pacientului după procedură:

Se insistă ca pacientul să nu bea nimic 2-3 ore după examen fiindcă există riscul unei căi false din cauza anesteziei;

Se supraveghează tusea şi expectoraţia, pentru a surprinde o eventuală hemoptizie;

Se observă culoarea tegumentelor şi se măsoară frecvenţa respiraţiei şi pulsului.

12.3 Participarea asistentului medical la efectuarea toracocentezei (puncția pleurală) Toracocenteza este pătrunderea cu un ac steril, printr-un spaţiu intercostal, în cavitatea pleurală.

Indicaţii și Contraindicaţii

Indicații

prelevarea şi analiza lichidului pleural, care orientează medicul spre o maladie bacteriană, virală, inflamatorie, de origine cardiacă sau neoplazică;

evacuarea lichidului pleural în pleureziile masive;

administrarea de medicamente în situ.

Contraindicaţii - nici una.

Incidente şi accidente

pneumotorax;

şoc pleural.

Pregătirea materialelor

ac Kuss, lung de 6-8 cm prevăzut cu mandren, sau un ac obişnuit de aceeaşi lungime şi cu diametrul de ≈ 1 cm;

materiale şi soluţii dezinfectante;

recipiente pentru colectarea lichidului pleural (gradat) şi pentru prelevări de laborator;

materiale pentru Reacţia Rivalta în vederea cercetării naturii lichidului (exudat sau transudat);

mănuşi de unică folosinţă;

mască;

seringă de capacitate mare, etanşă pentru aspirarea lichidului pleural;

seringi de unică folosinţă şi fiole cu xilină pentru infiltraţii locale (anestezie locală).

Pregătirea pacientului:

se explică în ce constă procedura şi se obţine consimţământul informat;

se administrează premedicaţia (Diazepan şi atropina) pentru a diminua anxietatea;

se aşează pacientul în decubit lateral pe partea indemnă (sănătoasă) cu braţul ridicat deasupra capului pentru îndepărtarea coastelor şi mărirea spaţiilor intercostale sau în poziţie şezând, pe marginea patului sau pe un scaun, cu braţele sprijinite pe spătarul acestuia (pe care se aşează o pernă, un material protector).

Participarea asistentului medical la efectuarea toracocentezei

se dezinfectează locul ales pentru puncţie;

se face anestezie locală (medicul) după ce se exclude un istoric de alergie medicamentoasă, prin anamneză;

medicul introduce acul, în plină matitate, în spaţiul 7-8 intercostal pe linia axilară posterioară, de regulă deasupra marginii superioare a coastei inferioare pentru a evita atingerea nervilor intercostali;

se cere pacientului să rămână în apnee în timpul introducerii acului în cavitatea pleurală;

se îndepărtează mandrenul (dacă s-a folosit acul Kuss) pentru a permite lichidului să fie aspirat cu o seringă;

se adaptează seringa la ac şi se aspiră primii mililitri de lichid ce vor fi repartizaţi în mai multe eprubete pentru examene biochimice, citobacteriologice şi pentru reacţia Rivalta;

se evacuează restul de lichid (nu mai mult de 1l chiar în caz de pleurezie mare);

se extrage acul şi se pansează steril locul puncţiei;

se supraveghează aspectul pacientului, frecvenţa respiratorie şi pulsul.

Îngrijirea pacientului după puncţie:

se ajută pacientul să se îmbrace;

se aşează în pat pe partea puncţionată, dacă tolerează, procliv;

se supraveghează activ funcţiile vitale: frecvenţa respiraţiei, pulsului, T°, TA;

se observă tusea şi expectoraţia, culoarea şi aspectul tegumentelor şi mucoaselor;

se semnalează medicului orice modificare apărută în starea pacientului.

Interpretarea rezultatelor:

lichid seros sau serofibrinos, poate fi exudat sau transudat, natura sa determinându-se prin reacţia Rivalta;

exudat hemoragic – se întâlneşte în pleurezia TBC sau neoplazică;

exudat purulent – în pleurezii metapneumonice bacilare;

lichid putrid, brun sau brun-cenuşiu – în supuraţiile pulmonare.

12.4 Participarea asistentului medical la efectuarea I.D.R. la tuberculină

Introducerea în stratul dermic, a unei cantităţi mici de tuberculină, cu ajutorul unei seringi speciale şi a unui ac steril.

Indicaţii:

supravegherea validităţii vaccinării antituberculoase prin BCG;

depistarea cazurilor de tuberculoză.

Principii tehnice:

Tuberculina este un filtrat obţinut din cultura de bacili Koch. Orice alergie la tuberculină arată, de fapt, un contact prealabil al pacientului cu bacilul Koch (primo-infecţia bacilară) sau cu bacilul Calmette - Guerin (vaccinarea BCG).

Pentru a releva această alergie este suficient să punem în contact organismul pacientului cu o mică cantitate de tuberculină.

Acest lucru se realizează prin II.D.R. la tuberculină sau Reacţia Mantoux.

Doza de tuberculină administrată este de 10-50 unităţi.

Pregătirea pacientului:

se explică în termeni accesibili procedura şi se obţine consimţământul informat;

se descoperă membrul superior stâng sau numai antebraţul.

Efectuarea procdeurii:

se alege zona pentru injecţie;

se dezinfectează pielea;

se injectează strict i.d. 0,1ml tuberculină până se formează o papulă cu diametrul de 5-6 mm; nu se tamponează, nu se freacă locul inoculării;

se educă pacientul să nu se scarpine, să nu se spele pentru a nu influenţa reacţia locală;

se citeşte, prin măsurare, reacţia locală, la 72 de ore după inoculare.

Interpretarea rezultatelor :

Reacţia negativă - dacă la locul inoculării nu apare nici un halou, culoarea şi aspectul pielii fiind nemodificate; această reacţie negativă înseamnă că pacientul n-a avut nici un contact cu bacilul koch sau cu bacili de tip Calmette - Guerin.

Reacţie pozitivă - se produce aşa-zisul „viraj tuberculinic”, când la locul inoculării diametrul induraţiei depăşeşte 5-6mm. În acest caz se recomandă radiografie pulmonară pentru decelarea eventualelor leziuni produse de infecţia bacilară. Pacientul este luat în evidenţa TBC şi se aplică măsuri de izolare şi de prevenire a răspândirii infecţiei la cei din jur.

12.5 Participarea asistentului medical la efectuarea spirometriei

Spirometria este o metodă neinvazivă şi foarte precisă de apreciere a funcţiei pulmonare.

Acest test simplu măsoară cantitatea de aer pe care o persoană o poate inspira sau expira într-o unitate de timp.

Indicaţii :

diagnosticarea afecţiunilor cronice ale bronhiilor şi ale plămânului: astm, bpoc, pneumopatie interstiţială, emfizem;

evaluarea gravităţii şi evoluţiei acestor boli.

Pregătirea materialelor:

spirometre de dimensiuni şi capacităţi mari disponibile în laboratoarele de explorări funcţionale şi respiratorii;

spirometre mici, portabile de obicei, calibrate prin sisteme electronice;

piese bucale de unică folosinţă;

spirometrul este racordat la un computer ce înregistrează rezultatele şi le reprezintă grafic (spirograma) şi numeric;

spirometria se efectuează numai la cabinete medicale şi în servicii de explorări funcţionale, iar tehnica este complet diferită de cea folosită pentru măsurarea debitului expirator de vârf

(pefr).

Pregătirea pacientului:

Psihică

explicarea testului şi demonstrarea procedurii corecte;

obţinerea consimţământului informat.

Fizică

să nu fumeze şi să nu consume băuturi alcoolice cu cel puţin 4 ore înainte de testare;

să nu facă efort fizic important cu cel puţin 30 de minute înainte de testare;

să evite să mănânce copios şi să bea băuturi acidulate cu cel puţin 2 ore înainte de testare;

să nu poarte haine care împiedică expansiunea toracelui/abdomenului.

Efectuarea procedurii

se întreabă pacientul despre simptome curente, medicaţie inhalatorie administrată recent, dacă este fumător;

se cere să-şi golească vezica urinară;

se măsoară greutatea şi înălţimea pacientului (fără încălţăminte, cu picioarele apropiate, capul drept);

se recomandă poziţia şezând, ca poziţie de siguranţă;

se ataşează clipul nazal pentru pensarea nărilor;

se cere pacientului să efectueze o inspiraţie maximală rapidă şi completă;

se introduce piesa bucală în gură, având grijă ca buzele să fie lipite în jurul tubului, iar pauza să dureze maxim 1-2 secunde;

pacientul suflă cu putere prin tub, expirând tot aerul din plămâni; durata minimă a expiraţiei forţate trebuie să fie de 6 secunde;

se va încuraja permanent pacientul să înspire şi să expire puternic şi prelungit; în tot acest timp pacientul va respira numai pe gură;

de obicei sunt necesare minim 3 măsurători corect executate, timpul necesar pentru spirometrie variind între 5 minute şi 30-45 minute;

testarea se poate încheia prematur dacă pacientul nu mai poate continua.

Îngrijirea pacientului după procedură

este necesară deplasarea cu fotoliul rulant la pat dacă este internat, sau cu un mijloc de transport sigur dacă efectuează testul în ambulatoriu;

se recomandă repaus fizic întrucât spirometria implică efort respirator şi unii pacienţi acuză greutate în respiraţie şi senzaţie de oboseală.

Notarea rezultatelor testului:

Pentru validarea testării funcţiei pulmonare este necesară obţinerea a minim 3 manevre expiratorii acceptabile din punct de vedere tehnic.

Se notează cele mai mari valori obţinute la:

FVC sau CV (capacitatea vitală)

FEV1 (volumul expirator maxim în prima secundă sau VEMS)

IPB (indicele de permeabilitate bronşică) care se calculează manual prin formula IPB =

(FEV1 / FVC)×100.

12.6 Participarea asistentului medical la efectuarea aspiraţiei traheo-bronşice

Aspiraţia traheobronşică constă în îndepărtarea secreţiilor din trahee şi bronşii prin introducerea unei sonde cuplate la aspirator fie prin cavitatea bucală, fie prin fosele nazale, prin traheostomă, prin canula traheală sau prin sonda endotraheală.

Scop

Prevenirea pneumoniei determinată de stagnarea secreţiilor în căile aeriene la pacienţii imobilizaţi, la care reflexul de tuse este diminuat sau abolit sau care nu pot să tuşească.

Pregătirea materialelor

sursă de oxigen portabilă sau pe perete;

balon Ruben cu mască detaşabilă;

     aspirator de perete sau portabil;

sonde de aspirare de diferite mărimi;

mănuşi sterile şi nesterile, mască facială;

seringă pentru umflarea balonaşului;

soluţie cu ser fiziologic, flacon cu apă sterilă;

comprese sterile;

seringă de 10 ml;

recipient de colectare.

Linii directoare

se verifică semnele vitale ale pacientului (P., R., T.A.), zgomotele respiratorii (cornaj, tiraj, respiraţie stertoroasă) şi starea generală pentru a putea face comparaţie cu starea sa după aspirare;

se verifică, la indicaţia medicului, concentraţia gazelor sanguine prin recoltarea de sânge arterial;

se verifică capacitatea pacientului de a respira profund şi de a tuşi, deoarece aceste manevre ajută la mobilizarea secreţiilor spre partea superioară a arborelui traheobronşic, facilitând aspirarea lor;

în cazul în care se efectuează aspiraţie nasotraheală, se va face un istoric al pacientului în ceea ce priveşte deviaţia de sept, polipii nazali, epistaxisul, traumele nazale, etc.;

diametrul sondelor se aspiraţie trebuie să fie mai mic de jumătate din diametrul traheostomei sau sondei de intubaţie pentru a minimaliza hipoxia în timpul aspirării;

aspiraţia trebuie efectuată regulat, din 3 în 3 ore sau mai des dacă pacientul este foarte încărcat.

Participarea asistentului medical la procedură

se spală mâinile şi se îmbracă echipamentul de protecţie;

se pune masca facială;

se explică procedura pacientului chiar dacă nu este total conştient;

se avertizează pacientul că aspirarea îi poate provoca tuse tranzitorie şi reflex de vomă

(uneori);

se poziţionează pacientul în poziţie proclivă sau semişezândă pentru a uşura expansiunea plămânilor şi tusea productivă;

se pregătesc două recipiente: unul cu ser fiziologic, altul cu apă sterilă;

folosind tehnica aseptică, se deschide folia protectoare a sondei de aspiraţie;

se îmbracă mănuşi sterile considerând mâna dominantă sterilă şi cea nedominantă nesterilă;

cu mâna dominantă se scoate sonda de aspiraţie din ambalaj şi se înfăşoară în jurul mâinii pentru a nu atinge obiecte sau suprafeţe nesterile cu ea;

cu cealaltă mână, nesterilă se conectează se conectează capătul sondei la tubul de la aspirator şi se setează acesta la valori cuprinse între 80-120 mmHg;

cu mâna sterilă se introduce vârful cateterului în recipientul steril cu ser fiziologic pentru a-l umecta;

se introduce apoi cu seringa sterilă, soluţie sterilă prin lumenul sondei pentru a facilita trecerea secreţiilor prin sondă;

se oxigenează pacientul înainte de aspirare;

se introduce sonda de aspiraţie pe una din fosele nazale (dacă pacientul este neintubat) pe sonda de intubaţie (dacă este intubat) sau pe canula traheală prin mişcări blânde, de rotaţie pentru a-i facilita înaintarea, până când pacientul începe să tuşească (15-20 cm);

se aspiră blând, intermitent câte 10-15 sec., nu mai mult; pentru a nu creşte timpul de aspirare se recomandă ca cel care face aspiraţia să rămână în apnee;

între retrageri, sonda se va înfăşura în jurul mâinii dominante pentru a preveno infectarea;

dacă secreţiile sunt abundente şi vâscoase, se va spăla sonda introducând-o în recipientul cu apă sterilă şi se va aspira din nou;

se aspiră pe rând fiecare bronhie (dreaptă şi stângă), bronhia stângă fiind mai greu de aspirat întrucât este mai lungă şi mai subţire decât cea dreaptă;

se repetă procedura de aspiraţie a pacientului până când nu mai sunt secreţii şi dispar zgomotele hidroaerice şi semnele de tiraj;

se evaluează aspectul secreţiilor bronşice.

după aspirare se aruncă materialele şi echipamentele folosite în recipientele de colectare specifice;

se notează procedura în Fişa pacientului.

12.7 Participarea asistentului medical la efectuarea drenajului pleural

Drenajul pleural este un dispozitiv de aspiraţie a aerului, sângelui, lichidului seros. El se compune dintr-un tub suplu de 1 cm. diametru, plasat între cele 2 foiţe pleurale şi dintr-un sistem de aspiraţie exterior adaptat la o sursă de vid.

Drenajul pleural permite, prin exercitarea unei presiuni negative, să se solidarizeze cele 2 foiţe pleurale, care, din motive patologice, sunt decolate. În mod normal, cele 2 foiţe sunt solidarizate şi interdependente. Drenajul pleural este un dispozitiv de aspiraţie pus, în exclusivitate, de către medic.

Indicaţii și Contraindicaţii

Indicații

pneumotoraxul spontan în care decolarea pleurală este prima indicaţie de montare a unui dren pleural pentru aspirarea aerului conţinut între cele 2 foiţe pleurale;

externe - efracţia prin armă albă sau alt obiect contondent;

înţeparea accidentală a sacului pleural în timpul cateterizării venei subclaviculare;

interne: - tumoră canceroasă a plămânului sau pleurei;

fibroză pulmonară, care provoacă o fistulă pleuro-pulmonară;

tuberculoza pulmonară.

Contraindicaţii

tulburări de coagulare.

Pregătirea materialelor

Punerea unui drenaj pleural se practică în urgenţă, ceea ce necesită stocarea materialelor necesare într-un singur loc, accesibil şi cunoscut de întreaga echipă medicală.

Pentru anestezia locală:

seringi de 20 şi 50 ml;

ace pentru injecţii subcutanate;

ace intramusculare;

fiole de xilină 2%;

o cremă anestezică locală.

Pentru asepsie:

soluţie de betadină;

comprese sterile;

aparat de ras;

câmp steril pentru masă;

câmp steril troné;

tăviţă renală;

pubelă pentru deşeuri;

container pentru ace;

mănuşi sterile;

bluză sterilă;

calotă, mască.

Pentru punerea drenajului:

bisturiu;

dren pleural (2, 10, 16, 18, 20, 22 G) conform prescripţiei;

ace şi fire de sutură;

racord adaptat între sistemul de aspiraţie şi dren;

aparat de aspiraţie;

două flacoane cu apă sterilă de 500 ml, permiţând reglajul presiunii negative;

dispozitivul de vidare şi tubul pentru aer.

Pentru pansament:

comprese sterile;

romplast;

Pentru supraveghere:

monitor cardiac;

aparat de măsurat T.A.;

pulsoximetru pentru măsurarea saturaţiei de oxigen.

Pregătirea pacientului

informarea pacientului despre beneficiile imediate ale drenajului;

explicarea derulării procedurii;

obţinerea consimţământului informat;

crearea unui climat de încredere şi de linişte;

practicarea unei anestezii de suprafaţă cu ½ - 1 h înainte prin utilizarea unei creme anesteziante.

Participarea asistentului medical la procedură

Pregătirea aparatului de aspiraţie:

se scoate din ambalajul steril, se verifică integritatea;

se umplu rezervoarele (borcanele) cu apă sterilă (cel pentru aspiraţie la nivelul prescris – 20 cm coloană de apă, celălalt care aspiră aerul conţinut în spaţiul pleural, 500 ml, în funcţie de marca aparatului;

se branşează la dispozitivul de vidare, se uneşte cu aparatul de aspiraţie, se verifică funcţionalitatea sa;

se protejează extremitatea tubului steril care va fi racordat la drenul pus în spaţiul pleural;

se pregăteşte monitorul pentru supravegherea cardiacă, tensiometru şi pulsoximetru

Pregătirea pacientului:

se ajută pacientul să se aşeze astfel încât zona în care se va monta drenul să fie degajată:

în decubit dorsal, capul uşor ridicat, antebraţul de partea drenajului plasat sub cap;

poziţie şezândă pe marginea patului, gambele atârnate, spatele încovoiat, antebraţele sprijinite în faţă pe o masă;

decubit lateral, braţul ridicat, capul pe pernă;

Realizarea câmpului aseptic

se reperează zona aleasă de medic pentru drenaj;

se depilează larg zona toracică dacă este necesar;

se spală, se decontaminează locul puncţiei cu betadină. Pregătirea mediului:

se aşează o masă adaptabilă la suprafaţa patului pe care se aşează materialul steril;

se pregăteşte căruciorul cu materiale de urgenţă;

toate persoanele prezente trebuie să poarte mască şi calotă;

se face spălarea chirurgicală a mâinilor;

se ajută medicul să îmbrace halatul steril şi mănuşile sterile.

Punerea drenului:

pacientul este aşezat într-o poziţie confortabilă;

asistenta oferă medicului compresa sterilă îmbibată în soluţia antiseptică pentru efectuarea asepsiei terminale în zona de drenaj;

se aşează câmpul steril pentru masa adaptabilă la suprafaţa patului;

asistenta oferă medicului seringa cu xilină pentru a face anestezia locală subcutanată şi apoi în planurile profunde intramusculare;

pentru reperarea corectă a zonei de drenaj, medicul prelevează lichid pleural sau aer cu acul intramuscular;

se practică o incizie în piele de 2 cm cu bisturiul şi se introduce drenul pleural; medicul adaptează sistemul de aspiraţie la dren;

asistenta pune în funcţiune sistemul, deschizând robinetul aspiraţiei de perete;

medicul fixează drenul la piele, formând o bursă în jurul drenului pentru a permite închiderea pielii după retragerea drenului, câteva zile mai târziu;

medicul realizează pansamentul steril în jurul drenului;

se adună materialele folosite şi se pun în containere speciale;

în tot timpul punerii drenului, asistenta supraveghează faciesul pacientului, frecvenţa respiratorie, saturaţia în oxigen, frecvenţa cardiacă, durerea, percepţia.

Îngrijirea pacientului după procedură

se supraveghează drenul să nu fie cudat, încolăcit, debranşat, închis (clampat);

aspiraţia să fie funcţională, se verifică presiunea de aspiraţie;

se observă lichidul aspirat (sânge, transudat) se notează caracteristicile;

bulele în compartimentul de aspiraţie indică prezenţa de aer în spaţiul pleural;

se face imediat, la pat, o radiografie pulmonară, iar rezultatul se raportează medicului;

se monitorizează funcţiile vitale: T°, P, T.A., R;

se monitorizează durerea şi nivelul de anxietate al pacientului.

12.8 Participarea asistentului medical la efectuarea oxigenoterapiei

Terapia cu oxigen este o intervenţie terapeutică pentru administrarea unei cantităţi mai mari de oxigen decât cea din atmosferă.

Indicaţii:

hipoxemie;

hipoxii respiratorii şi circulatorii;

anemii;

complicaţii postoperatorii;

infecţii severe, etc.

Manifestări de dependenţă legate de oxigenarea insuficientă:

fatigabilitate, agitaţie;

respiraţie superficială (frecvenţă crescută);

ortopnee ;

mişcări ale aripilor nasului;

cianoza pielii, buzelor şi unghiilor;

cefalee, ameţeli, somnolenţă;

confuzie, agresivitate.

Materiale necesare:

sursa de oxigen: priza de perete, dispozitivul portabil, butelia de oxigen concentrat sau unitatea cu oxigen lichid;

barbotorul sau umidificatorul – pentru umidificarea o2;

debitmetru – un indicator folosit pentru a regla cantitatea de oxigen furnizată pacientului şi care este ataşată sursei de oxigen;

canula nazală – care se introduce în nările pacientului;

sonda endo-nazală – care se introduce pe una din fosele nazale pe o distanţă egală cu distanţa de la aripa nasului până la tragus;

ochelari de oxigen, cort de oxigen (mai rar);

masca buco – nazală cu sau fără reinhalarea aerului expirat, utilizată pentru pacienţii care au nevoie de terapie cu oxigen pe termen mai lung.

Pregătirea pacientului:

psihică – se face la cei conştienţi, şi constă în informare, explicare, obţinerea consimţământului;

fizică :

se face dezobstrucţia căilor respiratorii superioare;

se instruieşte pacientul să rămână la pat în timpul administrării şi să evite manipularea unor obiecte gen brichetă, pentru că oxigenul este un gaz combustibil care întreţine arderea;

se măsoară pe obraz distanţa de la nară la tragus;

se introduce sonda nazală sterilă pe distanţa măsurată şi se fixează cu romplast pe obraz;

se aplică masca pe gură şi pe nas şi se fixează cu banda elastică reglabilă;

se reglează presiunea şi debitul de administrare la 4-6l/min. sau în funcţie de recomandarea medicului;

se supraveghează comportamentul pacientului în timpul oxigenoterapiei;

se monitorizează funcţiile vitale : R, P, T.A., saturaţia în oxigen a sângelui arterial cu ajutorul pulsoximetrului.

Îngrijirea pacientului după procedură:

se asigură igiena bucală şi nazală;

se observă punctele de presiune exercitate de sondă, canulă sau mască (să nu existe leziuni).

Evaluarea rezultatelor:

Se face în raport cu următorii parametri:

coloraţia pielii şi a mucoaselor;

caracteristicile respiraţiei;

analiza gazelor şi a sângelui arterial;

nivelul de energie a pacientului şi toleranţa la efort;

starea de cunoştinţă şi comportamentul.

12.9 Participarea asistentului medical la efectuarea aerosoloterapiei

Terapia cu aerosoli constă în introducerea în căile respiratorii a unei soluţii medicamentoase dispersată în particule de ordinul micronilor cu ajutorul unui dispozitiv cu aer comprimat sau oxigen.

Obiective

umidificarea mucoasei căilor respiratorii;

fluidificarea secreţiilor şi facilitarea expectoraţiei;

reducerea inflamaţiei şi a edemului mucoasei căilor respiratorii.

Pregătirea materialelor:

sursă de aer comprimat sau sursă de oxigen de perete;

manometru pentru a controla debitul aerului;

fiole cu ser fiziologic sau alte medicamente indicate de medic – pulverizator;

masca buco – nazală sau piesa bucală, din plastic, de unică folosinţă;

tubulatură de racord;

şerveţele, batiste nazale;

scuipătoare .

Pregătirea pacientului :

psihică

se explică pacientului procedura:

scopul

modul de desfăşurare

durata (15-20 min)

fizică

se planifică îngrijirea în funcţie de :

Mese: la o oră înainte sau după mese întrucât există riscul de vărsătură; Ore de vizită, examinări.

se evaluează starea clinică a pacientului de către medic;

se asigură participarea pacientului la procedură;

se instalează pacientul în poziţia şezând sau semişezând, cât mai confortabil;

se oferă sfaturi:

să-şi sufle nasul, să-şi cureţe gura;

să rămână în aceeaşi poziţie pe toată durata şedinţei de aerosoli;

să evite vorbitul, deplasarea măştii sau a piesei bucale.

Participarea asistentului medical la procedură

se invită pacientul să-şi sufle nasul, să expectoreze înainte de a începe procedura;

se face aspiraţie buco-faringiană, la nevoie;

se realizează montajul sistemului: sursă de aer, tub de racord, nebulizator;

se verifică buna funcţionalitate a sistemului:

absenţa pierderii de gaz la nivelul racordului;

prezenţa norului de bule de gaz în nebulizator;

se conectează pacientul la sistem:

se reglează masca cu ajutorul elasticului, în mod atraumatic;

se explică pacientului să respire normal, în timpul şedinţei, prin masca cu inspiraţie nazală şi expiraţie bucală sau prin piesa bucală cu inspiraţie bucală şi expiraţie nazală;

se pun la îndemâna pacientului: batiste nazale, scuipătoare;

se notează ora conectării la nebulizator;

se supraveghează de către asistentă, în timpul aerosoloterapiei:

nivelul de umplere cu apă a nebulizatorului;

intensitatea nebulizării (pentru a preveni riscul de inundare bronşică);

funcţiile vitale: P,R, tuse expectoraţie, coloraţie feţei, reacţiile generale.

Îngrijirea pacientului după procedură:

se închide manometrul;

se îndepărtează masca după faţa pacientului sau piesa bucală;

se şterge faţa de transpiraţie dacă e necesar;

se cere pacientului să-şi sufle nasul;

se apreciază starea pacientului: ameliorarea respiraţiei şi a confortului;

se notează procedura în fişa pacientului.