PARTEA
V - ÎNGRIJIRI SPECIALE
Capitolul
12 ÎNGRIJIRI ÎN BOLILE APARATULUI RESPIRATOR
12.1
Participarea asistentului medical la efectuarea radiografiei
pulmonare standard
Este un
examen radiologic static care permite vizualizarea prin
„transparenţă” a plămânilor, în principal, dar şi a
conturului inimii precum şi a oaselor cutiei toracice (coaste şi
claviculă).
Indicaţii
și Contraindicaţii
Indicații
în caz
de simptome pulmonare persistente (tuse, expectoreţie);
hemoptizie;
bilanţul
preoperator;
localizarea
exactă a punctului pentru toracocenteză în caz de pleurezie
închisă;
viraj
tuberculinic la Reacţia Mantoux.
Contraindicaţii
-
gravide.
Principii
tehnice
Pentru a
reda transparenţa structurilor pulmonare şi bronşice, clişeele
radiografice vor fi efectuate cu raze X (Roentgen) de intensitate
mică.
Radiografia
pulmonară se face din două incidenţe: din faţă, în timpul
inspiraţiei şi apoi din profil în condiţii de obscuritate.
Pregătirea
pacientului:
se
dezbracă în regiunea superioară a corpului;
se
îndepărtează obiectele metalice de la gât care pot da false
imagini;
se
explică în mare în ce constă procedura, pentru a obţine
colaborarea pacientului;
se cere
pacientului să execute comenzile medicului radiolog atunci când i
se cere (să inspire profund, să rămână în apnee, să-şi
schimbe poziţia).
Interpretarea
rezultatelor
Rezultate
normale
Interpretarea
clişeului este făcută de medic la negatoscop (un panou iluminat
electric).
Pe
negatoscop, structurile mai puţin dense apar colorate în negru, iar
structurile dense (oasele) apar în alb.
Se
apreciază: conformaţia toracelui, înclinaţia şi spaţiile
intercostale, silueta mediastinală, transparenţa pulmonară.
Rezultate
patologice:
opacităţi
(infiltrate) în masă – în pneumopatii virale, TBC pulmonară;
opacităţi
segmentare – în pneumonie, atelectazie;
epanşamente
(lichide) pleurale – în pleurezii purulente, serofibrinoase,
hemotorax;
transparenţe
difuze – în emfizemul pulmonar;
transparenţe
localizate – în caverne tuberculoase drenate, în pneumotorax.
12.2
Participarea asistentului medical la efectuarea bronhofibroscopiei
Este un
examen endoscopic ce constă în explorarea mucoasei traheei şi a
bronhiilor cu ajutorul unui endoscop ce conţine fibre optice
(bronhofibroscop).
Indicaţii
și contraindicaţii:
Indicaţii
hemoptizie;
expectoraţie
prelungită sau sanguinolentă;
corpi
străini intrabronşici;
tumori
mediastinale.
Contraindicaţii:
alergie
la anestezicele locale;
tratamente
anticoagulante în curs.
Incidente
şi accidente:
accidente
alergice la anestezicele locale;
agitaţia
pacientului şi întreruperea examenului prin intoleranţă la
bronhoscop.
Principii
generale:
se
utilizează bronhoscoape flexibile, de calibru mic, bine tolerate de
pacient, care permit o explorare profundă;
examinarea
se face într-o cameră specială după ce pacientului i s-a efectuat
enestezia locală.
Pregătirea
materialelor
Se vor
pregăti materialele respectând regulile de asepsie:
bronhoscopul
cu anexele sale (pense pentru prelevări de ţesut, pentru
îndepărtarea corpilor străini) sterile;
recipiente
sterile etichetate cu numele pacientului pentru prelevări de
secreţii bronşice;
un
vaporizor cu xilină pentru anestezia faringolaringiană;
medicamente
pentru intervenţie rapidă în caz de şoc;
seringi
şi ace de unică folosinţă.
Pregătirea
pacientului:
se
explică pacientului scopul și derularea procedurii;
se
obţine consimţământul informat.
Participarea
asistentului medical la efectuarea bronhofibroscopiei
se
cercetează testele de coagulare şi se administrează, la indicaţia
medicului, anticoagulante pentru a preveni hemoragia în caz de
prelevare de ţesut bronşic;
se
instruieşte pacientul să rămână “à jeun” şi să nu fumeze
în dimineaţa examinării;
se
administrează premedicaţia conform indicaţiei medicului:
antitusive, antisecretorii, anxiolitice / tranchilizante (cu condiţia
ca pacientul să nu aibă glaucom sau adenom de prostată, fiindcă
conţin atropină şi produc midriază şi retenţie de urină);
se
îndepărtează protezele dentare, dacă există;
se
introduce fibroscopul pe gură (după anestezia faringo-laringiană)
sau pe una din fosele nazale;
medicul
priveşte pe monitor imaginea internă mărită a căilor
respiratorii şi dictează modificările;
asistentul
medical notează pe buletinul de analiză modificările identificate
de medic;
se fac
prelevări de secreţii pentru examen bacteriologic, citologic,
biochimic şi de ţesut pentru examen anatomopatologic.
Îngrijirea
pacientului după procedură:
Se
insistă ca pacientul să nu bea nimic 2-3 ore după examen fiindcă
există riscul unei căi false din cauza anesteziei;
Se
supraveghează tusea şi expectoraţia, pentru a surprinde o
eventuală hemoptizie;
Se
observă culoarea tegumentelor şi se măsoară frecvenţa
respiraţiei şi pulsului.
12.3
Participarea asistentului medical la efectuarea toracocentezei
(puncția pleurală) Toracocenteza
este pătrunderea cu un ac steril, printr-un spaţiu intercostal, în
cavitatea pleurală.
Indicaţii
și Contraindicaţii
Indicații
prelevarea
şi analiza lichidului pleural, care orientează medicul spre o
maladie bacteriană, virală, inflamatorie, de origine cardiacă sau
neoplazică;
evacuarea
lichidului pleural în pleureziile masive;
administrarea
de medicamente în situ.
Contraindicaţii
- nici una.
Incidente
şi accidente
pneumotorax;
şoc
pleural.
Pregătirea
materialelor
ac Kuss,
lung de 6-8 cm prevăzut cu mandren, sau un ac obişnuit de aceeaşi
lungime şi cu diametrul de ≈ 1 cm;
materiale
şi soluţii dezinfectante;
recipiente
pentru colectarea lichidului pleural (gradat) şi pentru prelevări
de laborator;
materiale
pentru Reacţia Rivalta în vederea cercetării naturii lichidului
(exudat sau transudat);
mănuşi
de unică folosinţă;
mască;
seringă
de capacitate mare, etanşă pentru aspirarea lichidului pleural;
seringi
de unică folosinţă şi fiole cu xilină pentru infiltraţii locale
(anestezie locală).
Pregătirea
pacientului:
se
explică în ce constă procedura şi se obţine consimţământul
informat;
se
administrează premedicaţia (Diazepan şi atropina) pentru a diminua
anxietatea;
se
aşează pacientul în decubit lateral pe partea indemnă (sănătoasă)
cu braţul ridicat deasupra capului pentru îndepărtarea coastelor
şi mărirea spaţiilor intercostale sau în poziţie şezând, pe
marginea patului sau pe un scaun, cu braţele sprijinite pe spătarul
acestuia (pe care se aşează o pernă, un material protector).
Participarea
asistentului medical la efectuarea toracocentezei
se
dezinfectează locul ales pentru puncţie;
se face
anestezie locală (medicul) după ce se exclude un istoric de alergie
medicamentoasă, prin anamneză;
medicul
introduce acul, în plină matitate, în spaţiul 7-8 intercostal pe
linia axilară posterioară, de regulă deasupra marginii superioare
a coastei inferioare pentru a evita atingerea nervilor intercostali;
se cere
pacientului să rămână în apnee în timpul introducerii acului în
cavitatea pleurală;
se
îndepărtează mandrenul (dacă s-a folosit acul Kuss) pentru a
permite lichidului să fie aspirat cu o seringă;
se
adaptează seringa la ac şi se aspiră primii mililitri de lichid ce
vor fi repartizaţi în mai multe eprubete pentru examene biochimice,
citobacteriologice şi pentru reacţia Rivalta;
se
evacuează restul de lichid (nu mai mult de 1l chiar în caz de
pleurezie mare);
se
extrage acul şi se pansează steril locul puncţiei;
se
supraveghează aspectul pacientului, frecvenţa respiratorie şi
pulsul.
Îngrijirea
pacientului după puncţie:
se ajută
pacientul să se îmbrace;
se
aşează în pat pe partea puncţionată, dacă tolerează, procliv;
se
supraveghează activ funcţiile vitale: frecvenţa respiraţiei,
pulsului, T°, TA;
se
observă tusea şi expectoraţia, culoarea şi aspectul tegumentelor
şi mucoaselor;
se
semnalează medicului orice modificare apărută în starea
pacientului.
Interpretarea
rezultatelor:
lichid
seros sau serofibrinos, poate fi exudat sau transudat, natura sa
determinându-se prin reacţia Rivalta;
exudat
hemoragic – se întâlneşte în pleurezia TBC sau neoplazică;
exudat
purulent – în pleurezii metapneumonice bacilare;
lichid
putrid, brun sau brun-cenuşiu – în supuraţiile pulmonare.
12.4
Participarea asistentului medical la efectuarea I.D.R. la tuberculină
Introducerea
în stratul dermic, a unei cantităţi mici de tuberculină, cu
ajutorul unei seringi speciale şi a unui ac steril.
Indicaţii:
supravegherea
validităţii vaccinării antituberculoase prin BCG;
depistarea
cazurilor de tuberculoză.
Principii
tehnice:
Tuberculina
este un filtrat obţinut din cultura de bacili Koch. Orice alergie la
tuberculină arată, de fapt, un contact prealabil al pacientului cu
bacilul Koch (primo-infecţia bacilară) sau cu bacilul Calmette -
Guerin (vaccinarea BCG).
Pentru a
releva această alergie este suficient să punem în contact
organismul pacientului cu o mică cantitate de tuberculină.
Acest
lucru se realizează prin II.D.R. la tuberculină sau Reacţia
Mantoux.
Doza
de tuberculină administrată este de 10-50 unităţi.
Pregătirea
pacientului:
se
explică în termeni accesibili procedura şi se obţine
consimţământul informat;
se
descoperă membrul superior stâng sau numai antebraţul.
Efectuarea
procdeurii:
se alege
zona pentru injecţie;
se
dezinfectează pielea;
se
injectează strict i.d. 0,1ml tuberculină până se formează o
papulă cu diametrul de 5-6 mm; nu se tamponează, nu se freacă
locul inoculării;
se educă
pacientul să nu se scarpine, să nu se spele pentru a nu influenţa
reacţia locală;
se
citeşte, prin măsurare, reacţia locală, la 72 de ore după
inoculare.
Interpretarea
rezultatelor :
Reacţia
negativă -
dacă la locul
inoculării nu apare nici un halou, culoarea şi aspectul pielii
fiind nemodificate;
această reacţie negativă înseamnă că pacientul n-a avut nici un
contact cu bacilul koch sau cu bacili de tip Calmette - Guerin.
Reacţie
pozitivă - se
produce aşa-zisul „viraj tuberculinic”, când la locul
inoculării diametrul induraţiei
depăşeşte 5-6mm. În acest caz se recomandă radiografie pulmonară
pentru decelarea eventualelor leziuni produse de infecţia bacilară.
Pacientul este luat în evidenţa TBC şi se aplică măsuri de
izolare şi de prevenire a răspândirii infecţiei la cei din jur.
12.5
Participarea asistentului medical la efectuarea spirometriei
Spirometria
este o metodă neinvazivă şi foarte precisă de apreciere a
funcţiei pulmonare.
Acest
test simplu măsoară cantitatea de aer pe care o persoană o poate
inspira sau expira într-o unitate de timp.
Indicaţii
:
diagnosticarea
afecţiunilor cronice ale bronhiilor şi ale plămânului: astm,
bpoc, pneumopatie interstiţială, emfizem;
evaluarea
gravităţii şi evoluţiei acestor boli.
Pregătirea
materialelor:
spirometre
de dimensiuni şi capacităţi mari disponibile în laboratoarele de
explorări funcţionale şi respiratorii;
spirometre
mici, portabile de obicei, calibrate prin sisteme electronice;
piese
bucale de unică folosinţă;
spirometrul
este racordat la un computer ce înregistrează rezultatele şi le
reprezintă grafic (spirograma) şi numeric;
spirometria
se efectuează numai la cabinete medicale şi în servicii de
explorări funcţionale, iar tehnica este complet diferită de cea
folosită pentru măsurarea debitului expirator de vârf
(pefr).
Pregătirea
pacientului:
Psihică
explicarea
testului şi demonstrarea procedurii corecte;
obţinerea
consimţământului informat.
Fizică
să nu
fumeze şi să nu consume băuturi alcoolice cu cel puţin 4 ore
înainte de testare;
să nu
facă efort fizic important cu cel puţin 30 de minute înainte de
testare;
să
evite să mănânce copios şi să bea băuturi acidulate cu cel
puţin 2 ore înainte de testare;
să nu
poarte haine care împiedică expansiunea toracelui/abdomenului.
Efectuarea
procedurii
se
întreabă pacientul despre simptome curente, medicaţie inhalatorie
administrată recent, dacă este fumător;
se cere
să-şi golească vezica urinară;
se
măsoară greutatea şi înălţimea pacientului (fără
încălţăminte, cu picioarele apropiate, capul drept);
se
recomandă poziţia şezând, ca poziţie de siguranţă;
se
ataşează clipul nazal pentru pensarea nărilor;
se cere
pacientului să efectueze o inspiraţie maximală rapidă şi
completă;
se
introduce piesa bucală în gură, având grijă ca buzele să fie
lipite în jurul tubului, iar pauza să dureze maxim 1-2 secunde;
pacientul
suflă cu putere prin tub, expirând tot aerul din plămâni; durata
minimă a expiraţiei forţate trebuie să fie de 6 secunde;
se va
încuraja permanent pacientul să înspire şi să expire puternic şi
prelungit; în tot acest timp pacientul va respira numai pe gură;
de
obicei sunt necesare minim 3 măsurători corect executate, timpul
necesar pentru spirometrie variind între 5 minute şi 30-45 minute;
testarea
se poate încheia prematur dacă pacientul nu mai poate continua.
Îngrijirea
pacientului după procedură
este
necesară deplasarea cu fotoliul rulant la pat dacă este internat,
sau cu un mijloc de transport sigur dacă efectuează testul în
ambulatoriu;
se
recomandă repaus fizic întrucât spirometria implică efort
respirator şi unii pacienţi acuză greutate în respiraţie şi
senzaţie de oboseală.
Notarea
rezultatelor testului:
Pentru
validarea testării funcţiei pulmonare este necesară obţinerea a
minim 3 manevre expiratorii acceptabile din punct de vedere tehnic.
Se
notează cele mai mari valori obţinute la:
FVC sau
CV (capacitatea vitală)
FEV1
(volumul expirator maxim în prima secundă sau VEMS)
IPB
(indicele de permeabilitate bronşică) care se calculează manual
prin formula IPB =
(FEV1 /
FVC)×100.
12.6
Participarea asistentului medical la efectuarea aspiraţiei
traheo-bronşice
Aspiraţia
traheobronşică constă în îndepărtarea secreţiilor din trahee
şi bronşii prin introducerea unei sonde cuplate la aspirator fie
prin cavitatea bucală, fie prin fosele nazale, prin traheostomă,
prin canula traheală sau prin sonda endotraheală.
Scop
Prevenirea
pneumoniei determinată de stagnarea secreţiilor în căile aeriene
la pacienţii imobilizaţi, la care reflexul de tuse este diminuat
sau abolit sau care nu pot să tuşească.
Pregătirea
materialelor
sursă
de oxigen portabilă sau pe perete;
balon
Ruben cu mască detaşabilă;
aspirator
de perete sau portabil;
sonde de
aspirare de diferite mărimi;
mănuşi
sterile şi nesterile, mască facială;
seringă
pentru umflarea balonaşului;
soluţie
cu ser fiziologic, flacon cu apă sterilă;
comprese
sterile;
seringă
de 10 ml;
recipient
de colectare.
Linii
directoare
se
verifică semnele vitale ale pacientului (P., R., T.A.), zgomotele
respiratorii (cornaj, tiraj, respiraţie stertoroasă) şi starea
generală pentru a putea face comparaţie cu starea sa după
aspirare;
se
verifică, la indicaţia medicului, concentraţia gazelor sanguine
prin recoltarea de sânge arterial;
se
verifică capacitatea pacientului de a respira profund şi de a tuşi,
deoarece aceste manevre ajută la mobilizarea secreţiilor spre
partea superioară a arborelui traheobronşic, facilitând aspirarea
lor;
în
cazul în care se efectuează aspiraţie nasotraheală, se va face un
istoric al pacientului în ceea ce priveşte deviaţia de sept,
polipii nazali, epistaxisul, traumele nazale, etc.;
diametrul
sondelor se aspiraţie trebuie să fie mai mic de jumătate din
diametrul traheostomei sau sondei de intubaţie pentru a minimaliza
hipoxia în timpul aspirării;
aspiraţia
trebuie efectuată regulat, din 3 în 3 ore sau mai des dacă
pacientul este foarte încărcat.
Participarea
asistentului medical la procedură
se spală
mâinile şi se îmbracă echipamentul de protecţie;
se pune
masca facială;
se
explică procedura pacientului chiar dacă nu este total conştient;
se
avertizează pacientul că aspirarea îi poate provoca tuse
tranzitorie şi reflex de vomă
(uneori);
se
poziţionează pacientul în poziţie proclivă sau semişezândă
pentru a uşura expansiunea plămânilor şi tusea productivă;
se
pregătesc două recipiente: unul cu ser fiziologic, altul cu apă
sterilă;
folosind
tehnica aseptică, se deschide folia protectoare a sondei de
aspiraţie;
se
îmbracă mănuşi sterile considerând mâna dominantă sterilă şi
cea nedominantă nesterilă;
cu mâna
dominantă se scoate sonda de aspiraţie din ambalaj şi se înfăşoară
în jurul mâinii pentru a nu atinge obiecte sau suprafeţe nesterile
cu ea;
cu
cealaltă mână, nesterilă se conectează se conectează capătul
sondei la tubul de la aspirator şi se setează acesta la valori
cuprinse între 80-120 mmHg;
cu mâna
sterilă se introduce vârful cateterului în recipientul steril cu
ser fiziologic pentru a-l umecta;
se
introduce apoi cu seringa sterilă, soluţie sterilă prin lumenul
sondei pentru a facilita trecerea secreţiilor prin sondă;
se
oxigenează pacientul înainte de aspirare;
se
introduce sonda de aspiraţie pe una din fosele nazale (dacă
pacientul este neintubat) pe sonda de intubaţie (dacă este intubat)
sau pe canula traheală prin mişcări blânde, de rotaţie pentru
a-i facilita înaintarea, până când pacientul începe să tuşească
(15-20 cm);
se
aspiră blând, intermitent câte 10-15 sec., nu mai mult; pentru a
nu creşte timpul de aspirare se recomandă ca cel care face
aspiraţia să rămână în apnee;
între
retrageri, sonda se va înfăşura în jurul mâinii dominante pentru
a preveno infectarea;
dacă
secreţiile sunt abundente şi vâscoase, se va spăla sonda
introducând-o în recipientul cu apă sterilă şi se va aspira din
nou;
se
aspiră pe rând fiecare bronhie (dreaptă şi stângă), bronhia
stângă fiind mai greu de aspirat întrucât este mai lungă şi mai
subţire decât cea dreaptă;
se
repetă procedura de aspiraţie a pacientului până când nu mai
sunt secreţii şi dispar zgomotele hidroaerice şi semnele de tiraj;
se
evaluează aspectul secreţiilor bronşice.
după
aspirare se aruncă materialele şi echipamentele folosite în
recipientele de colectare specifice;
se
notează procedura în Fişa pacientului.
12.7
Participarea asistentului medical la efectuarea drenajului pleural
Drenajul
pleural este un dispozitiv de aspiraţie a aerului, sângelui,
lichidului seros. El se compune dintr-un tub suplu de 1 cm. diametru,
plasat între cele 2 foiţe pleurale şi dintr-un sistem de aspiraţie
exterior adaptat la o sursă de vid.
Drenajul
pleural permite, prin exercitarea unei presiuni negative, să se
solidarizeze cele 2 foiţe pleurale, care, din motive patologice,
sunt decolate. În mod normal, cele 2 foiţe sunt solidarizate şi
interdependente. Drenajul pleural este un dispozitiv de aspiraţie
pus, în exclusivitate, de către medic.
Indicaţii
și Contraindicaţii
Indicații
pneumotoraxul
spontan în care decolarea pleurală este prima indicaţie de montare
a unui dren pleural pentru aspirarea aerului conţinut între cele 2
foiţe pleurale;
externe
- efracţia prin armă albă sau alt obiect contondent;
înţeparea
accidentală a sacului pleural în timpul cateterizării venei
subclaviculare;
interne:
- tumoră canceroasă a plămânului sau pleurei;
fibroză
pulmonară, care provoacă o fistulă pleuro-pulmonară;
tuberculoza
pulmonară.
Contraindicaţii
tulburări
de coagulare.
Pregătirea
materialelor
Punerea
unui drenaj pleural se practică în urgenţă, ceea ce necesită
stocarea materialelor necesare într-un singur loc, accesibil şi
cunoscut de întreaga echipă medicală.
Pentru
anestezia locală:
seringi
de 20 şi 50 ml;
ace
pentru injecţii subcutanate;
ace
intramusculare;
fiole de
xilină 2%;
o cremă
anestezică locală.
Pentru
asepsie:
soluţie
de betadină;
comprese
sterile;
aparat
de ras;
câmp
steril pentru masă;
câmp
steril troné;
tăviţă
renală;
pubelă
pentru deşeuri;
container
pentru ace;
mănuşi
sterile;
bluză
sterilă;
calotă,
mască.
Pentru
punerea drenajului:
bisturiu;
dren
pleural (2, 10, 16, 18, 20, 22 G) conform prescripţiei;
ace şi
fire de sutură;
racord
adaptat între sistemul de aspiraţie şi dren;
aparat
de aspiraţie;
două
flacoane cu apă sterilă de 500 ml, permiţând reglajul presiunii
negative;
dispozitivul
de vidare şi tubul pentru aer.
Pentru
pansament:
comprese
sterile;
romplast;
Pentru
supraveghere:
monitor
cardiac;
aparat
de măsurat T.A.;
pulsoximetru
pentru măsurarea saturaţiei de oxigen.
Pregătirea
pacientului
informarea
pacientului despre beneficiile imediate ale drenajului;
explicarea
derulării procedurii;
obţinerea
consimţământului informat;
crearea
unui climat de încredere şi de linişte;
practicarea
unei anestezii de suprafaţă cu ½ - 1 h înainte prin utilizarea
unei creme anesteziante.
Participarea
asistentului medical la procedură
Pregătirea
aparatului de aspiraţie:
se
scoate din ambalajul steril, se verifică integritatea;
se umplu
rezervoarele (borcanele) cu apă sterilă (cel pentru aspiraţie la
nivelul prescris – 20 cm coloană de apă, celălalt care aspiră
aerul conţinut în spaţiul pleural, 500 ml, în funcţie de marca
aparatului;
se
branşează la dispozitivul de vidare, se uneşte cu aparatul de
aspiraţie, se verifică funcţionalitatea sa;
se
protejează extremitatea tubului steril care va fi racordat la drenul
pus în spaţiul pleural;
se
pregăteşte monitorul pentru supravegherea cardiacă, tensiometru şi
pulsoximetru
Pregătirea
pacientului:
se ajută
pacientul să se aşeze astfel încât zona în care se va monta
drenul să fie degajată:
în
decubit dorsal, capul uşor ridicat, antebraţul de partea drenajului
plasat sub cap;
poziţie
şezândă pe marginea patului, gambele atârnate, spatele încovoiat,
antebraţele sprijinite în faţă pe o masă;
decubit
lateral, braţul ridicat, capul pe pernă;
Realizarea
câmpului aseptic
se
reperează zona aleasă de medic pentru drenaj;
se
depilează larg zona toracică dacă este necesar;
se
spală, se decontaminează locul puncţiei cu betadină. Pregătirea
mediului:
se
aşează o masă adaptabilă la suprafaţa patului pe care se aşează
materialul steril;
se
pregăteşte căruciorul cu materiale de urgenţă;
toate
persoanele prezente trebuie să poarte mască şi calotă;
se face
spălarea chirurgicală a mâinilor;
se ajută
medicul să îmbrace halatul steril şi mănuşile sterile.
Punerea
drenului:
pacientul
este aşezat într-o poziţie confortabilă;
asistenta
oferă medicului compresa sterilă îmbibată în soluţia
antiseptică pentru efectuarea asepsiei terminale în zona de drenaj;
se
aşează câmpul steril pentru masa adaptabilă la suprafaţa
patului;
asistenta
oferă medicului seringa cu xilină pentru a face anestezia locală
subcutanată şi apoi în planurile profunde intramusculare;
pentru
reperarea corectă a zonei de drenaj, medicul prelevează lichid
pleural sau aer cu acul intramuscular;
se
practică o incizie în piele de 2 cm cu bisturiul şi se introduce
drenul pleural; medicul adaptează sistemul de aspiraţie la dren;
asistenta
pune în funcţiune sistemul, deschizând robinetul aspiraţiei de
perete;
medicul
fixează drenul la piele, formând o bursă în jurul drenului pentru
a permite închiderea pielii după retragerea drenului, câteva zile
mai târziu;
medicul
realizează pansamentul steril în jurul drenului;
se adună
materialele folosite şi se pun în containere speciale;
în tot
timpul punerii drenului, asistenta supraveghează faciesul
pacientului, frecvenţa respiratorie, saturaţia în oxigen,
frecvenţa cardiacă, durerea, percepţia.
Îngrijirea
pacientului după procedură
se
supraveghează drenul să nu fie cudat, încolăcit, debranşat,
închis (clampat);
aspiraţia
să fie funcţională, se verifică presiunea de aspiraţie;
se
observă lichidul aspirat (sânge, transudat) se notează
caracteristicile;
bulele
în compartimentul de aspiraţie indică prezenţa de aer în spaţiul
pleural;
se face
imediat, la pat, o radiografie pulmonară, iar rezultatul se
raportează medicului;
se
monitorizează funcţiile vitale: T°, P, T.A., R;
se
monitorizează durerea şi nivelul de anxietate al pacientului.
12.8
Participarea asistentului medical la efectuarea oxigenoterapiei
Terapia
cu oxigen este o intervenţie terapeutică pentru administrarea unei
cantităţi mai mari de oxigen decât cea din atmosferă.
Indicaţii:
hipoxemie;
hipoxii
respiratorii şi circulatorii;
anemii;
complicaţii
postoperatorii;
infecţii
severe, etc.
Manifestări
de dependenţă legate de oxigenarea insuficientă:
fatigabilitate,
agitaţie;
respiraţie
superficială (frecvenţă crescută);
ortopnee
;
mişcări
ale aripilor nasului;
cianoza
pielii, buzelor şi unghiilor;
cefalee,
ameţeli, somnolenţă;
confuzie,
agresivitate.
Materiale
necesare:
sursa de
oxigen: priza de perete, dispozitivul portabil, butelia de oxigen
concentrat sau unitatea cu oxigen lichid;
barbotorul
sau umidificatorul – pentru umidificarea o2;
debitmetru
– un indicator folosit pentru a regla cantitatea de oxigen
furnizată pacientului şi care este ataşată sursei de oxigen;
canula
nazală – care se introduce în nările pacientului;
sonda
endo-nazală – care se introduce pe una din fosele nazale pe o
distanţă egală cu distanţa de la aripa nasului până la tragus;
ochelari
de oxigen, cort de oxigen (mai rar);
masca
buco – nazală cu sau fără reinhalarea aerului expirat, utilizată
pentru pacienţii care au nevoie de terapie cu oxigen pe termen mai
lung.
Pregătirea
pacientului:
psihică
– se face la
cei conştienţi, şi constă în informare, explicare, obţinerea
consimţământului;
fizică
:
se face
dezobstrucţia căilor respiratorii superioare;
se
instruieşte pacientul să rămână la pat în timpul administrării
şi să evite manipularea unor obiecte gen brichetă, pentru că
oxigenul este un gaz combustibil care întreţine arderea;
se
măsoară pe obraz distanţa de la nară la tragus;
se
introduce sonda nazală sterilă pe distanţa măsurată şi se
fixează cu romplast pe obraz;
se
aplică masca pe gură şi pe nas şi se fixează cu banda elastică
reglabilă;
se
reglează presiunea şi debitul de administrare la 4-6l/min. sau în
funcţie de recomandarea medicului;
se
supraveghează comportamentul pacientului în timpul oxigenoterapiei;
se
monitorizează funcţiile vitale : R, P, T.A., saturaţia în oxigen
a sângelui arterial cu ajutorul pulsoximetrului.
Îngrijirea
pacientului după procedură:
se
asigură igiena bucală şi nazală;
se
observă punctele de presiune exercitate de sondă, canulă sau mască
(să nu existe leziuni).
Evaluarea
rezultatelor:
Se face
în raport cu următorii parametri:
coloraţia
pielii şi a mucoaselor;
caracteristicile
respiraţiei;
analiza
gazelor şi a sângelui arterial;
nivelul
de energie a pacientului şi toleranţa la efort;
starea
de cunoştinţă şi comportamentul.
12.9
Participarea asistentului medical la efectuarea aerosoloterapiei
Terapia
cu aerosoli constă în introducerea în căile respiratorii a unei
soluţii medicamentoase dispersată în particule de ordinul
micronilor cu ajutorul unui dispozitiv cu aer comprimat sau oxigen.
Obiective
umidificarea
mucoasei căilor respiratorii;
fluidificarea
secreţiilor şi facilitarea expectoraţiei;
reducerea
inflamaţiei şi a edemului mucoasei căilor respiratorii.
Pregătirea
materialelor:
sursă
de aer comprimat sau sursă de oxigen de perete;
manometru
pentru a controla debitul aerului;
fiole cu
ser fiziologic sau alte medicamente indicate de medic –
pulverizator;
masca
buco – nazală sau piesa bucală, din plastic, de unică folosinţă;
tubulatură
de racord;
şerveţele,
batiste nazale;
scuipătoare
.
Pregătirea
pacientului :
psihică
se
explică pacientului procedura:
scopul
modul de
desfăşurare
durata
(15-20 min)
fizică
se
planifică îngrijirea în funcţie de :
Mese: la
o oră înainte sau după mese întrucât există riscul de
vărsătură; Ore de vizită, examinări.
se
evaluează starea clinică a pacientului de către medic;
se
asigură participarea pacientului la procedură;
se
instalează pacientul în poziţia şezând sau semişezând, cât
mai confortabil;
se oferă
sfaturi:
să-şi
sufle nasul, să-şi cureţe gura;
să
rămână în aceeaşi poziţie pe toată durata şedinţei de
aerosoli;
să
evite vorbitul, deplasarea măştii sau a piesei bucale.
Participarea
asistentului medical la procedură
se
invită pacientul să-şi sufle nasul, să expectoreze înainte de a
începe procedura;
se face
aspiraţie buco-faringiană, la nevoie;
se
realizează montajul sistemului: sursă de aer, tub de racord,
nebulizator;
se
verifică buna funcţionalitate a sistemului:
absenţa
pierderii de gaz la nivelul racordului;
prezenţa
norului de bule de gaz în nebulizator;
se
conectează pacientul la sistem:
se
reglează masca cu ajutorul elasticului, în mod atraumatic;
se
explică pacientului să respire normal, în timpul şedinţei, prin
masca cu inspiraţie nazală şi expiraţie bucală sau prin piesa
bucală cu inspiraţie bucală şi expiraţie nazală;
se pun
la îndemâna pacientului: batiste nazale, scuipătoare;
se
notează ora conectării la nebulizator;
se
supraveghează de către asistentă, în timpul aerosoloterapiei:
nivelul
de umplere cu apă a nebulizatorului;
intensitatea
nebulizării (pentru a preveni riscul de inundare bronşică);
funcţiile
vitale: P,R, tuse expectoraţie, coloraţie feţei, reacţiile
generale.
Îngrijirea
pacientului după procedură:
se
închide manometrul;
se
îndepărtează masca după faţa pacientului sau piesa bucală;
se
şterge faţa de transpiraţie dacă e necesar;
se cere
pacientului să-şi sufle nasul;
se
apreciază starea pacientului: ameliorarea respiraţiei şi a
confortului;
se
notează procedura în fişa pacientului.