RECAPITULARE CURSURI AMG , C 5 - PROCEDURI DE PRACTICA , TERAPII VASCULARE

Capitolul 7 TERAPII VASCULARE

7.1 Montarea cateterului venos periferic pentru perfuzii

Constă în puncţionarea unei vene periferice, în condiţii de asepsie riguroasă, şi administrarea unor soluţii medicamentoase, intermitent sau continuu, în circulaţia venoasă.

Acest cateter este lăsat pe loc în funcţie de nevoi şi/sau în funcţie de durata tratamentului.

Principii generale

ablaţia cateterului se face numai la indicaţia medicului;

retragerea sa va fi imperativă şi imediată înaintea oricărei suspiciuni de inflamaţie sau infecţie a locului puncţionat sau în cazul unor semne generale de infecţie susceptibile de a fi legate de prezenţa cateterului;

cateterul nu poate fi menţinut (în condiţii normale, fără complicaţii) mai mult de 96 de ore (8 zile); de regulă, se schimbă locul inserţiei la 48-72 ore;

soluţiile de bază cele mai utilizate sunt: clorură de sodiu 0,9%, glucoză 5%, 10%, soluţii hidroelectrolitice (soluţie ringer):

toate medicamentele şi soluţiile adăugate se amestecă cu soluţia de bază prin răsturnări succesive înainte de începerea administrării;

medicamentele adăugate în soluţie trebuie menţionate pe o bandă adezivă lipită pe pungă sau flacon cu denumirea corectă, cantitatea prescrisă;

prepararea unei perfuzii mixte şi manipularea ei, trebuie efectuate în condiţii de asepsie deoarece soluţiile de perfuzie sunt un mediu bun pentru dezvoltarea germenilor;

se exclud de la amestecuri de orice tip:

sângele şi derivatele de sânge;

soluţiile de aminoacizi;

emulsiile lipidice;

soluţiile concentrate pentru tratament osmotic (manitol, osmofundin);

soluţii molare pentru corectarea echilibrului acido-bazic (bicarbonat de sodiu 4,8%, 8,4%, clorură de potasiu 7,45%);

data expirării unei soluţii trebuie verificată întotdeauna pentru a evita administrarea unei soluţii devenită inactivă sau toxică;

sistemul de perfuzie cu filtru de aerisire încorporat în camera de picături, trebuie închis înainte de introducerea unor soluţii medicamentoase în recipientul de perfuzie, pentru a evita umezirea filtrului cu lichidul de perfuzie şi a se păstra funcţionalitatea acestuia;

stabilirea numărului de picături de soluţie pe minut se poate face după următoarele formule:

număr picături/minut = volumul total/timpul în minute x 3

număr picături/minut = volumul total al soluției (în ml) x picături/ml sau durata perfuziei (în minute)

Exemplu de calculare a numărului de picături după formula a doua:

Volumul total = 1 litru soluţie Glucoză 5%

Durata perfuziei = 24 h (1440 min.)

1 ml. soluţie = 20 picături

Numărul de pic./minut = 1000 ml x 20 / 1440 = 13,88 (cca. 14 pic./ minut)

Indicaţii şi contraindicaţii

Indicaţii terapeutice

hidratare şi aport electrolitic;

alimentaţie parenterală;

aport de medicamente;

transfuzie cu sânge şi derivate de sânge.

Indicaţii pentru diagnostic

prelevări de sânge, repetate într-un interval de timp scurt;

administrarea de substanţe de contrast;

Aceste indicaţii trebuie limitate la strictul necesar şi revăzute zilnic în funcţie de starea pacientului, şi în particular, în funcţie de aptitudinea sa de a primi tratamentul pe cale digestivă.

Constraindicaţii

Constraindicaţii absolute

Nu se va puncţiona braţul care:

prezintă fistulă arterio-venoasă;

implant ortopedic;

ablaţia ganglionilor axilari.

Constraindicaţii relative

În cazul în care:

braţul este paralizat sau traumatizat;

există leziuni cutanate şi infecţii la locurile de puncţionare.

Pregătirea pacientului

se identifică pacientul;

se informează despre importanţa şi durata procedurii şi eventual despre aspectele legate de imobilizare;

se abordează de regulă, braţul nedominant al pacientului;

se instalează confortabil;

se depilează zona în caz de pilozitate importantă;

se explică gesturile ce trebuie evitate pentru protejarea abordului venos precum şi simptomele unor complicaţii potenţiale.

Pregătirea materialelor

suport pentru perfuzie la picioarele patului, de preferinţă mobil dacă pacientul este autonom;

material pentru protecţia patului;

o pereche de mănuşi de unică folosinţă;

un garou;

comprese sterile/tampoane de vată;

soluţii antiseptice iodate sau clorhexidină alcoolică dacă pacientul este alergic la iod;

pungi cu soluţii de perfuzat, indicate de medic;

medicamentele prescrise pentru administrarea în perfuzie;

trusa de perfuzat sterilă cu debitmetru şi una sau mai multe căi de perfuzat;

robinet trifazic pentru racordarea simultană a 2 perfuzii la aceeaşi linie venoasă;

catetere / branule de dimensiuni diferite;

plasturi, pansamente adezive de tip folie sau plasă;

perne pentru poziţionare, eventual atele pentru o poziţie confortabilă a braţului mai ales la pacienţii agitaţi.

Pregătirea liniei de perfuzie

se verifică prescripţia medicală;

se spală mâinile şi se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;

se adaptează tubulatura principală la punga cu soluţie sterilă;

se adaugă robinetul la căile de perfuzare a soluţiilor, dacă sunt necesare mai multe derivaţii, apoi prelungitorul ce va fi adaptat la cateterul / branula endovenoasă;

se clampează tubul perfuzorului;

se umple camera picurătorului la jumătate;

se deschide prestubul / clema pentru a purja ansamblul liniei de perfuzat;

se clampează apoi tubul principal al perfuzorului şi se acoperă steril;

se datează tubulatura principală şi se schimbă la fiecare 24 h. dacă perfuzia durează mai multe zile.

Efectuarea procedurii

se spală mâinile;

se îmbracă mănuşi sterile;

se plasează braţul pacientului deasupra materialului de protecţie;

se cercetează vena de puncţionat luând în calcul principiul progresiei centripete la schimbarea locurilor de puncţionare;

se aplică garoul (nu se menţine mai mult de 3 minute) şi se dezinfectează larg zona de puncţionare;

se face stază venoasă (pulsul arterial periferic se palpează, în caz contrar se mai slăbeşte puţin garoul);

cu mâna nedominantă se exercită o presiune uşoară asupra pielii pentru a stabiliza vena cercetată;

se introduce cateterul / branula cu vârful mandrenului orientat în sus şi se puncţionează vena;

se opreşte înaintarea acului în momentul în care pe ac vine sânge;

se fixează cu tamponul cateterul în timp ce se retrage mandrenul;

se desface garoul;

se aruncă mandrenul în recipientul special;

se adaptează amboul perfuzorului la branulă;

se deschide tubul perfuzorului;

se fixează cateterul / branula cu un pansament oclusiv steril, incluzând racordul terminal;

se adaptează numărul de picături la prescripţia medicală după formule standard;

se reorganizează locul de muncă;

se îndepărtează mănuşile, se spală mâinile;

se notează procedura în Fişa de proceduri (nume, dată, ora administrării, tipul soluţiei, doza).

Incidente/Accidente

extravazarea soluţiei în afara venei şi tumefierea dureroasă a zonei;

necroza ţesutului în caz de extravazare de soluţii hipertone;

infecţia locală detectată prin semne inflamatorii locale: eritem, durere, căldură locală, tumefacţie şi lezarea funcţiei segmentului respectiv;

obstruarea cateterului / branulei cu cheaguri de sânge în absenţa manevrelor standard de întreţinere zilnică;

edemul pulmonar acut prin hiperhidratare în cazul în care nu se calculează corect numărul de picături pe minut şi nu se respectă timpul de perfuzare.

7.2 Menţinerea şi îngrijirea unei linii venoase existente Îngrijirea unei linii venoase presupune:

verificare permeabilităţii cateterului;

permeabilizarea cateterului;

schimbarea pansamentelor şi a fixatoarelor;

schimbarea perfuzoarelor şi a soluţiilor perfuzabile.

Linii directoare

fixatoarele sau/şi pansamentele se schimbă atunci când se udă sau se murdăresc, sau odată cu inserţia unui nou cateter;

la pacienţii cu administrare intravenoasă continuă, perfuzoarele se schimbă la 48 ore iar soluţiile la 24 ore;

locul de inserţie a cateterului trebuie schimbat la fiecare 72 ore şi trebuie inspectat la fiecare 4 ore prin fixatorul transparent si semipermeabil;

permeabilitatea canulei/branulei în caz de perfuzie/administrare intermitentă se verifică prin aspirare înaintea oricărei administrări intravenoase.

Pregătirea materialelor

Pentru verificarea şi permeabilizarea branulei:

paduri alcoolizate;

seringi sterile de 5 ml cu ace sterile;

fiole cu ser fiziologic, heparină;

mănuşi de unică folosinţă;

tăviţă renală.

Pentru schimbarea pansamentului / fixatorului

mănuşi sterile;

paduri alcoolizate sau cu betadină;

bandaj adeziv/leucoplast;

comprese sterile sau fixator transparent şi semipermeabil.

Pentru schimbarea soluţiilor

flaconul/punga cu soluţia de administrat;

paduri alcoolizate;

benzi adezive pentru notarea eventualelor medicamente introduse în soluţia perfuzabilă. Pentru schimbarea perfuzorului

trusă de perfuzat sterilă;

mănuşi sterile;

etichete;

comprese sterile.

Se pregătesc materialele necesare pe căruciorul de lucru respectând regula de bază în ce priveşte separarea materialelor sterile şi curate de cele murdare şi de recipientele de colectare.

Efectuarea procedurii

Reguli generale

se verifică prescripţia medicală;

se identifică pacientul;

se explică pacientului, în termeni accesibili, procedura pentru a obţine colaborarea sa şi pentru a-i diminua anxietatea;

se spală mâinile;

se îmbracă, obligatoriu, mănuşi sterile când se lucrează în zona de inserţie a cateterului.

Permeabilizarea branulei cu ser fiziologic

se ataşează seringa cu ser fiziologic la branulă respectând tehnica aseptică;

se aspiră şi se observă dacă a apărut sânge în seringă;

dacă nu apare sânge în seringă, aplică un garou deasupra locului de inserţie al cateterului, timp de 1 minut, după care se aspiră din nou;

dacă nici de data aceasta nu apare sânge în seringă, se injectează lent serul fiziologic simplu după ce se desface garoul;

dacă se întâmpină rezistenţă la injectare, se întrerupe operaţia considerând branula înfundată.

Permeabilizarea branulei cu heparină (dacă heparina este compatibilă cu serul administrat)

se ataşează seringa cu heparină şi ser fiziologic la branulă respectând tehnica aseptică;

se injectează lent soluţia până când rezistenţa la injectare este diminuată şi fluxul se reia.

Schimbarea pansamentului sau fixatorului

se îndepărtează vechiul fixator;

se dezinfectează mâinile cu un gel antiseptic

se îmbracă mănuşile sterile;

se pregăteşte noul fixator;

se fixează cateterul cu mâna nedominantă pentru a preveni mişcările accidentale urmate de ieşirea din venă sau perforarea venei;

se curăţă cu atenţie zona cu paduri alcoolizate sau cu betadină, prin mişcări circulare;

se lasă pielea să se usuce şi apoi se aplică fixatorul nou sau pansamentul;

dacă la locul puncţionării se observă semne de inflamaţie (congestie, tumefacţie, durere) sau de tromboflebită (roşeaţă, flebalgie, edem) se procedează astfel:

se acoperă zona de puncţionare cu un pansament steril şi se extrage cateterul din venă;

se comprimă locul până se opreşte sângerarea;

se aplică apoi un bandaj adeziv, compresiv;

se puncţionează o altă venă şi se montează un nou cateter.

Schimbarea soluţiei de perfuzat

se spală mâinile;

se inspectează punga sau flaconul cu soluţia de perfuzat pentru a identifica eventualele modificări: decolorarea soluţiei, aspect tulbure, expirarea termenului de valabilitate, fisurarea flaconului sau pungii;

se clampează tubul perfuzorului pentru a împiedica pătrunderea aerului în sistemul circulator (în cazul în care perfuzorul este adaptat la flacon);

pe căruciorul de lucru se pregăteşte flaconul sau punga de schimb: se îndepărtează capacul sau dopul flaconului şi se dezinfectează cu pad alcoolizat;

se îndepărtează flaconul vechi din stativ şi se scoate trocarul perfuzorului din acesta;

se introduce imediat trocarul perfuzorului în flaconul perfuzorului în flaconul sau punga nouă şi se suspendă în stativ;

se declampează tubul perfuzorului (atenţie să nu existe aer pe tub) şi se lasă soluţia să curgă la ritmul anterior sau la alt ritm prescris de medic.

Schimbarea perfuzorului

se clampează perfuzorul cu camera de picurare pe jumătate plină;

se scoate trocarul perfuzorului din flacon şi se agaţă în stativ;

se dezinfectează dopul flaconului nou şi se introduce trocarul noului perfuzor în flacon;

se evacuează aerul de pe tubul perfuzorului şi apoi se închide prestubul;

se spală mâinile cu un agent antiseptic;

se îmbracă mănuşi sterile;

se pune o compresă sterilă deasupra locului de inserţie a cateterului şi se presează cu un deget pentru a preveni sângerarea;

se deconectează, cu atenţie vechiul perfuzor fără să scoatem accidental şi branula;

se îndepărtează capacul protector al noului perfuzor şi se adaptează la cateterul venos;

se fixează cateterul şi tubul perfuzorului la tegument cu un fixator transparent şi semipermeabil având grijă să permită libertate de mişcare pacientului şi să prevină ieşirea cateterului din venă la o mişcare bruscă;

se îndepărtează perfuzorul vechi şi se aruncă în recipientul cu materiale contaminate;

se supraveghează ritmul de scurgere, locul puncţionat şi comportamentul pacientului.

7.3 Îndepărtarea dispozitivului intravenos periferic

Scop

Prevenirea complicaţiilor locale.

Materiale

comprese sterile;

soluţii antiseptice;

bandă adezivă;

tăviţă renală;

recipiente pentru colectarea deşeurilor.

Linii directoare

dispozitivele intravenoase sunt schimbate în următoarele situaţii:

la indicaţia medicului care întrerupe terapia intravenoasă;

schimbarea locului puncţiei la 72 de ore pentru a continua terapia intravenoasă;

dacă la locul puncţionării apar roşeaţă, edem, durere sau infiltraţie subcutanată;

dacă banda adezivă aplicată deasupra locului puncţiei nu exercită suficientă presiune;

pentru a preveni sângerarea sau hematomul;

nu se schimbă niciodată un dispozitiv intravenos în funcţiune la un pacient în stare critică până când nu se execută cu succes, o altă puncţie venoasă.

Efectuarea procedurii

se pregătesc toate materialele;

se verifică dacă ordinul de terminare a terapiei i.v. a fost alocat;

se identifică pacientul;

se explică procedura pacientului şi se avertizează pacientul că va simţi o uşoară senzaţie de arsură;

se spală mâinile;

se închide prestubul/clema perfuzorului, dacă perfuzia este în derulare;

se îndepărtează banda adezivă şi pansamentul dacă există;

se observă şi se notează starea locului puncţionat şi a ţesutului din jur;

se aşează o compresă sterilă deasupra locului puncţionat, exercitând o uşoară presiune;

se îndepărtează acul din venă şi se comprimă locul;

se verifică dacă dispozitivul din venă este intact;

se îndepărtează compresa când sângerarea se opreşte şi se aruncă în recipientul de deşeuri;

se aseptizează locul şi se aplică i compresă sterilă, utilizând tehnica aseptică şi banda de siguranţă;

se aruncă echipamentul;

se verifică din nou după 15 minute locul puncţiei, pentru a ne asigura că sângerarea s-a oprit;

se instruieşte pacientul să evite orice activitate la nivelul segmentului afectat;

se instruieşte pacientul să anunţe asistenta medicală dacă sângerarea reapare la locul puncţionat;

se încurajează pacientul să crească ingestia de lichide dacă este posibil;

se notează procedura de îndepărtare a dispozitivului intravenos în Fişa de proceduri a pacientului.

7.4 Participarea la punerea şi îndepărtarea cateterului venos central

Terapia venoasă centrală este o procedură de mare tehnicitate care intră în atribuţiile medicului.

Asistentul medical ajută efectiv medicul în realizarea acestei proceduri.

Cateterul venos central este un cateter venos steril, confecţionat din cauciuc poliuretan sau silicon, care se introduce transcutan, într-o venă centrală de calibru mare, aşa cum sunt venele subclaviculară şi jugulară.

Indicaţii

colaps circulator periferic (venele periferice sunt colabate prin prăbuşirea circulaţiei periferice;

administrarea unor cantităţi mari de fluide în urgenţe;

tratament intravenos îndelungat;

nutriţie parenterală cu soluţii polinutritive (ex. Kabiven);

monitorizarea presiunii venoase centrale.

Dezavantaje

este mai costisitoare decât terapia venoasă periferică;

risc crescut de complicaţii: pneumotorax, sepsis, formarea de trombi;

perforarea de organe şi vase în timpul montării;

scăderea gradului de mobilizare a pacientului.

Pregătirea materialelor

Pentru inserţia cateterului venos central:

se vor pregăti pe căruciorul de lucru, separând circuitul materialelor sterile curate cu cel al materialelor murdare, următoarele:

halate;

mănuşi sterile;

măşti chirurgicale;

câmpuri sterile;

paduri alcoolizate;

trusă de perfuzat;

2 catetere venoase centrale de 14-16 G;

seringi de diferite mărimi sterile (2, 5, 10 ml);

soluţii saline sterile în pungi sau flacoane;

soluţii anestezice: Xilină 1%;

comprese de tifon sterile;

aţă sterilă pentru sutură;

foarfecă sterilă;

fixator transparent şi semipermeabil;

fiole cu heparină şi cu ser fiziologic pentru verificarea şi spălarea cateterului;

leucoplast;

etichete;

unguent cu antibiotic;

Materialele sterile se vor aşeza pe un câmp steril.

Pentru îndepărtarea cateterului venos central:

mănuşi de unică folosinţă;

trusă cu pense sterile, bisturiu;

paduri alcoolizate / comprese sterile;

pansament transparent, adeziv;

foarfece sterilă, unguent cu betadină;

recipiente sterile cu medii de cultură pentru însămânţarea sângelui recoltat de pe vârful cateterului extras, dacă este necesar.

Efectuarea procedurii

se identifică pacientul;

se obţine consimţământul informat al pacientului/familiei;

se face anamneza pacientului de către medic pentru a exclude un eventual istoric de alergie la iod, xilină, latex;

se aşează pacientul în poziţie Trendelenburg pentru a produce dilatarea venelor centrale şi pentru a preveni riscul de embolism;

se aşează o aleză sub regiunea cefalică a pacientului pentru a proteja lenjeria de pat;

se întoarce capul pacientului spre partea opusă intervenţiei pentru a preveni contaminarea zonei de inserţie a cateterului cu eventuali agenţi patogeni proveniţi din căile respiratorii şi pentru a face zona mai accesibilă (o asistentă va menţine pacientul în această poziţie);

se pregăteşte zona de intervenţie: radere la nevoie, dezinfecţie / aseptizare, evitându-se zonele iritate, inflamate;

medicul este ajutat să îşi pună masca, halatul, mănuşile;

se acoperă zona de intervenţie cu un câmp steril decupat la mijloc, astfel încât, deschizătura să corespundă traiectului venei;

se oferă medicului seringa cu xilină pentru a efectua anestezia locală;

se deschide şi se oferă medicului în mod steril cutia cu cateterul;

în timp ce medicul introduce cateterul în venă, asistenta pregăteşte soluţia de perfuzat la care adaptează trusa de perfuzat şi elimină aerul de pe tubul perfuzorului;

medicul ataşează apoi amboul perfuzorului la cateter şi stabileşte ritmul de scurgere;

medicul fixează prin sutură aripioarele cateterului la piele;

se curăţă şi se dezinfectează zona lăsându-se să se usuce;

se aplică apoi fixatorul transparent, semipermeabil şi eticheta cu data inserţiei cateterului venos central;

se aşează pacientul într-o poziţie confortabilă şi se reevaluează starea sa generală;

pentru a menţine permeabilitatea şi buna funcţionare a cateterului se folosesc soluţii diluate de heparină (10 până la 100 U.I. heparină pe ml de soluţie salină) sau ser fiziologic.

Supravegherea cateterului şi a pacientului

se schimbă pansamentul cateterului la fiecare 48 ore, iar fixatorul la 3 zile sau o dată pe săptămână dacă nu se udă sau se murdăreşte;

perfuzorul se schimbă la 72 ore şi soluţiile perfuzabile de lungă durată la 24 ore, utilizând tehnicile aseptice;

se verifică periodic locul de inserţie pentru a surprinde eventualele semne de inflamaţie, deconectare sau drenaj;

se monitorizează cu atenţie pacientul pentru a surprinde precoce semnele unor complicaţii:

embolie: paloare, cianoză, tuse seacă, dispnee, tahicardie, sincopă, şoc;

pneumotorax: respiraţie superficială, asimetria mişcărilor toracice, tahicardie, junghi toracic;

se anunţă medicul şi se intervine de urgenţă în caz de complicaţii.

Îndepărtarea cateterului

se explică procedura pacientului;

se aşează pacientul în decubit dorsal;

se spală mâinile, se îmbracă mănuşi şi se aplică masca pe faţă;

se întrerupe perfuzia;

se îndepărtează şi se aruncă pansamentul vechi, fixatorul;

se îndepărtează mănuşile şi se fricţionează mâinile cu un gel antiseptic;

se îmbracă apoi mănuşi sterile;

se inspectează zona de inserţie a cateterului pentru a vedea dacă sunt semne de inflamaţie;

se taie firele de sutură utilizând bisturiul şi o pensă sterilă;

se coate cateterul printr-o mişcare sigură;

se aplică unguent cu betadină pe locul de inserţie, se acoperă cu o compresă sterilă şi se fixează cu un bandaj adeziv, transparent şi semipermeabile;

se inspectează cateterul îndepărtat pentru a vedea dacă este întreg şi dacă nu prezintă semne de infecţie;

în cazul în care se suspectează o infecţie, se taie vârful cateterului cu o foarfece sterilă, se introduce în recipientul steril cu mediu de cultură, se etichetează şi se trimite la laborator pentru examinare;

se aruncă materialele folosite în recipientele de colectare.

7.5 Transfuzia sanguină

Este o substitutivă administrată cu scopul de a corecta un deficit congenital sau câştigat în unul sau mai mulţi constituenţi ai sângelui.

Se bazează pe utilizarea de derivate sanguine preparate pornind de la o donare de sânge efectuată cu respectarea principiilor voluntariatului, benevolatului, anonimatului şi a lipsei de beneficiu. Orice indicaţie de administrare a unei terapii transfuzionale, trebuie făcută de un medic şi documentată în Foaia de observație a pacientului.

Responsabilitatea medicului se extinde atât asupra administrării propriu-zise a produsului sanguin cât şi asupra monitorizării posttransfuzionale a pacientului.

Tipuri de transfuzie

Homologă – procedură prin care un component sanguin / sânge total recoltat de la un donator, este administrat unui pacient, altul decât donatorul;

Autologă – procedura prin care un component sanguin / sânge total recoltat de la o persoană, special în acest scop este administrat aceleiaşi persoane.

Clasificarea produselor sanguine

Prin produs sanguin se înţelege orice substanţă terapeutică preparată din sânge.

Produsele sanguine se împart în două mari categorii:

Produse sanguine labile (P.S.L.): sânge total, concentrate celulare sanguine, plasmă

Caracteristici:

au valabilitate redusă în timp şi condiţii stricte de conservare;

administrarea lor la primitor necesită respectarea regulilor imunologice destinate a asigura compatibilitatea între primitor şi unitatea sanguină de transfuzat.

Produse sanguine stabile: produse derivate din sânge (albumină, imunoglobulină, concentrate de factor VIII, factor IX, etc.)

Caracteristici:

valabilitate extinsă în timp;

condiţii de conservare mai puţin severe;

administrarea lor nu necesită efectuarea prealabilă a testelor de compatibilitate.

Indicaţii şi precauţii în utilizarea produselor sanguine

a) Sânge total

Este recoltat într-un container de plastic steril, apirogen, de unică folosinţă care conţine o soluţie anticoagulantă. La adult, o unitate de sânge integral are un volum de 400/450/500 ml.

Indicaţii

materie primă pentru componente sanguine în caz de traumatismne, hemoragii sau arsuri.

Precauţii de utilizare:

compatibilitatea cu primitorul constituie baza selecţiei unei unităţi de sânge total pentru a fi transfuzată (primitorul cu grupa sanguină A va primi A, B va primi B, AB va primi AB, O va primi O, fiind necesară şi compatibilitatea de factor Rh.);

filtru pentru microagregate, obligatoriu de utilizat în timpul transfuziei;

timp de administrare: în minim 30 min. de la scoaterea din frigider, maxim 4 ore;

verificarea aspectului pungii şi conţinutului înainte de a fi administrat;

verificarea valabilităţii (cca.35 zile).

Concentrat eritrocitar

Este obţinut din sânge total din care se extrage o parte din plasma unităţii. O unitate adult de concentrat eritrocitar conţine 200-250 ml, toate eritrocitele din unitatea de sânge total iniţială, majoritatea leucocitelor, şi o cantitate variabilă de trombocite.

Indicaţii:

anemii;

hemoragii;

pierderi sanguine postchirurgicale.

Precauţii în utilizare:

compatibilitatea cu primitorul (compabilitate O AB şi Rh);

filtru pentru microagregate obligatoriu în timpul transfuziei;

verificarea aspectului pungii şi a conţinutului înainte de a fi administrat;

verificarea valabilităţii (cca. 42 zile).

Concentrat trombocitar standard

Se obţine prin concentrarea majorităţii trombocitelor dintr-o unitate de sânge total într-un volum redus de plasmă. O unitate adult conţine 50-60 ml.

Indicaţii:

trombocitopenie severă. Precauţii în utilizare:

compatibilitatea O AB şi Rh cu primitorul este indicată dar nu obligatorie, decât în administrările repetate de trombocite;

filtru pentru microagregate;

timp de administrare: max. 20 min./unitate;

verificarea aspectului pungii şi a conţinutului înainte de a fi administrat;

verificarea valabilităţii (cca. 5 zile).

Concentrat leucocitar

Se obţine din sânge integral din care s-au extras prin citafereză eritrocitele şi 80% din plasmă.

Indicaţii:

tratarea sepsisului care nu răspunde la tratamentul cu antibiotice şi în granulocitopenii, când se poate administra o unitate (de obicei 150 ml), zilnic timp de 5 zile sau până la tratarea sepsisului.

Precauţii în utilizare:

compatibilitate Rh;

administrare de antipiretic întrucât transfuzia de concentrat leucocitar determină febră şi frisoane;

agitarea uşoară a flaconului/pungii înainte, pentru omogenizare şi pentru prevenirea conglomerării celulelor.

Plasmă proaspătă congelată

Se obţine fie dintr-o unitate de sânge total, fie prin plasmafereză. Se congelează la o temperatură (-25°C) şi într-un interval de timp care permit menţinerea adecvată a factorilor de coagulare în stare funcţională. O unitate conţine 200-300 ml.

Indicaţii:

tulburări de coagulare (hemofilie);

şocul postoperator;

afecţiuni hepatice;

transfuzii masive.

Precauţii în utilizare:

compatibilitate O AB şi Rh;

filtru pentru microagregate;

timp de administrare: max. 20 min/unitate;

se utilizează imediat după dezgheţare (se dezgheaţă într-un mediu cu temperatură controlată, la 37 °C, în 30 minute);

verificarea aspectului pungii şi a conţinutului înainte de a fi administrat;

verificarea valabilităţii (12 luni în caz de conservare la -25 °C).

Albumină

(proteină plasmatică) în concentraţie de 5%, 25%

Indicaţii:

tratarea hipoproteinemiei cu sau fără edeme;

prevenirea hemoconcentraţiei;

restabilirea volumului circulant în caz de traumatisme, arsuri, infecţii severe. Nu este necesară nici un fel de compatibilitate.

Pregătirea Materialelor

trusă de transfuzat sânge, prevăzută cu filtru pentru microagregate şi cu tub simplu sau în „Y”;

mănuşi sterile;

halat curat;

pungă sau flacon cu Ser fiziologic;

produsul sanguin: sânge total sau derivate de sânge eliberate de Punctul de transfuzii sanguine (PTS) din spital pe baza bonului cerere;

stativ pentru suspendarea pungii cu produsul sanguin;

echipament pentru montarea branulei, cateterului dacă este necesar.

Efectuarea procedurii

se explică procedura pacientului şi se obţine consimţământul scris; în cazul minorilor semnează părinţii;

se măsoară funcţiile vitale ale pacientului;

se verifică corespondenţa datelor de pe pungă cu cele ale pacientului;

se verifică aspectul produsului, termenul de valabilitate;

se efectuează proba de compatibilitate Jeanbreau între sângele pacientului/primitorului (se recoltează 2-3 ml. sânge venos) şi cel al donatorului (sângele din pungă);

se încălzeşte sângele la temperatura corpului;

se spală mâinile, se îmbracă mănuşi sterile;

se deschide trusa de transfuzat şi se adaptează la punga cu Ser fiziologic; dacă transfuzorul are 2 capete (transfuzor în Y), un capăt se adaptează la punga cu Ser fiziologic iar celălalt capăt la punga cu produsul sanguin;

se suspendă punga/pungile în stativ;

se umple camera de picurare la jumătate cu Sef fiziologic, în timp ce tubul racordat la punga cu sânge este închis;

se elimină aerul de pe antena transfuzorului lăsând să curgă câteva picături din soluţia de

Ser fiziologic;

dacă trusa de transfuzie are un singur tub, se închide prestubul, se schimbă punga cu ser fiziologic cu cea cu sânge;

se ataşează apoi, prin tehnica aseptică, amboul transfuzorului la branulă sau cateter şi se ajustează ritmul de scurgere în funcţie de tipul produsului sanguin;

dacă transfuzorul este în Y, se procedează la fel numai că nu mai este nevoie să se schimbe pungile; în acest caz, se închide tubul adaptat la punga cu ser şi se deschide tubul adaptat la punga cu sânge;

se efectuează proba biologică Oelecker lăsând să curgă în jet 20 ml sânge după care se reglează ritmul de scurgere la 10-15 pic./min timp de 5 minute;

se supraveghează pacientul în acest interval şi dacă nu apar semne de incompatibilitate se repetă operaţia (se lasă alţi 20 ml sânge să curgă în jet, se reajustează ritmul la 10-15 pic./min. timp de 5 min, în care se observă pacientul);

dacă nici de data aceasta nu apar semne de incompatibilitate se continuă transfuzia în ritmul stabilit; se aplică pe pungă o etichetă cu data şi ora la care a început transfuzia;

dacă apar reacţii adverse / semne de incompatibilitate se opreşte transfuzia cu sânge, se continuă perfuzia cu soluţia salină şi se anunţă imediat medicul;

riscul de apariţie a reacţiilor adverse este crescut în primele 15 min.;

nu se administrează în punga cu produsul sanguin medicamente sau alte soluţii perfuzabile;

se înregistrează orice eveniment apărut în cursul transfuziei (febră, frison, erupţie alergică);

în caz de reacţie adversă se aplică procedura standard;

după terminarea transfuziei se notează în fişa pacientului ora, starea generală a pacientului, sub semnătura asistentei care a efectuat transfuzia;

punga se trimite la unitatea de transfuzii sanguine împreună cu o mică cantitate de sânge

(5-6 ml.) şi se păstrează 48 ore;

se supraveghează pacientul în următoarele 24-48 ore posttransfuzie.

7.6 Protocol de investigare/ înregistrare a unei reacţii acute transfuzionale

se opreşte transfuzia şi se păstrează abordul venos cu ser fiziologic în timp ce se face o evaluare iniţială a reacţiei acute;

se anunţă medicul;

se raportează imediat toate reacţiile transfuzionale responsabilului cu hemovigilenţa şi centrului de transfuzii de sânge furnizor;

se înregistrează în foaia de observaţie a pacientului;

tipul reacţiei (febrilă, alergică, şoc);

intervalul între începutul transfuziei şi apariţia reacţiei;

tipul şi volumul psl transfuzat;

codurile unice ale psl transfuzate;

imediat după apariţia reacţiei se recoltează următoarele probe de sânge, se completează formularul de cerere de analize şi se trimite pts/cts furnizor;

o probă fără anticoagulant + o probă pe anticoagulant (edta) de la braţul opus;

hemocultură dacă se suspectează şoc septic;

unitatea psl + trusa de transfuzie;

prima emisie de urină post reacţie + proba pretransfuzională a pacientului folosită la determinarea grupei sanguine şi a compatibilităţii;

se completează un formular de raportare a reacţiilor transfuzionale;

după investigaţiile iniţiale se trimit la pts/cts;

probe de sânge (1+1/edta) recoltate la 12 ore şi 24 ore de la apariţia reacţiei (de la braţul opus);

toate emisiile de urină (probe + volum) din următoarele 24 ore.

7.7 Autotransfuzia (transfuzia autologă)

Autotransfuzia este reinfuzia propriului sânge după ce a fost colectat şi filtrat.

Este efectuată înainte, în timpul şi după intervenţiile chirurgicale sau traumatisme.

Avantaje

nu apar reacţii postransfuzionale datorită incompatibilităţilor sau greşelilor de stabilire a grupelor de sânge;

nu se transmit boli;

pierderea de sânge este înlocuită imediat;

sângele autotransfuzat conţine un nivel normal de 2,3 diposfoglicerat care ajută la oxigenarea ţesuturilor.

Linii Directoare

recoltarea de sânge pentru autotransfuzie se poate face preoperator şi este recomandată pacienţilor cu intervenţii chirurgicale ortopedice, în timpul cărora se pierde mult sânge;

colectarea de sânge se poate face cu 4 până la 6 săptămâni înainte de operaţie;

de multe ori, în intervenţiile chirurgicale cu pierderi mari de sânge, se foloseşte un aparat conectat intraoperator şi postoperator la tubul de dren al plăgii, care preia sângele pacientului, îl procesează şi îl autotransfuzează;

trebuie monitorizată şi notată cantitatea de sânge care se autotransfuzează;

pacienţii care au donat preoperator sânge vor fi sfătuiţi să rămână în repaus la pat încă 10 minute după donare, să bea cât mai multe lichide în orele imediat următoare;

pacienţii cu autotransfuzie vor fi monitorizaţi cu atenţie în timpul transfuziei şi după aceea întrucât pot să apară reacţii vasovagale (hipotensiune, bradicardie şi hipovolemie în special la pacienţii vârstnici).

Capitoul 8 SONDAJE, SPĂLĂTURI, CLISME

8.1 Tubajul nazogastric

Scop/Indicaţii

aspirarea conţinutului gastric;

alimentaţia enterală;

introducerea unor medicamente;

obţinerea sputei înghiţite pentru cercetarea bacilului Koch.

Materiale necesare

tavă sau cărucior pentru materiale;

sonderadioopace de cauciuc sau din material plastic sterile;

seringa de 20 ml; seringă Guyon (50 ml) sterilă;

tăviţă renală;

soluţie pentru lubrifiere (aqua gel);

mănuşi de unică folosinţă;

comprese;

eprubete, pungă colectoare pentru colectarea conţinutului eliminat;

alimente, medicamente în funcţie de scop şi indicaţie;

pahar mat, leucoplast, prosoape, şerveţele de hârtie;

prosop, câmp pentru protecția lenjeriei.

Pregătirea pacientului

se explică scopul şi necesitatea, modul de derulare a procedurii, durată;

se explică modul de colaborare, se obţine consimţământul;

se îndepărtează proteza dentară şi se pune într-un pahar mat cu apă;

sonda se poate introduce pe cale nazală sau bucală;

pacientul este rugat sau ajutat să-şi cureţe nasul;

se alege nara în funcţie de permeabilitate, punând pacientul să respire alternativ pe o nară sau alta.

Efectuarea procedurii

se verifică prescripţia medicală;

se aleg materialele în funcţie de indicaţie;

se identifică pacientul;

se instalează pacientul în poziţie şezând sau semişezând;

se spală mâinile;

se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;

se protejează lenjeria pacientului cu un prosop sau un câmp plasat sub bărbie;

se măsoară distanţa dintre lobul urechii şi vârful nasului până la apendicele xifoid;

se marchează locul celor 2 măsurători sau se notează distanţele dacă sonda este gradată;

se dă pacientului să ţină tăviţa renală sub bărbie;

se umezeşte vârful sondei pentru a asigura înaintarea;

sonda se introduce cu grijă prin nara selectată împingând-o spre spate în jos;

înghiţirea se face lent, dând pacientului la nevoie cantităţi mici de apă;

pacientul înghite până la primul semn;

se observă starea pacientului deoarece pot apare tusea, cianoza, tulburări respiratorii, ceea ce arată că sonda a ajuns în traheea;

pacientul este rugat să înghită încet până la al doilea semn;

se verifică poziţia sondei prin una din următoarele metode:

aspirarea conţinutului stomacal;

introducerea aerului;

introducerea capătului liber al sondei într-un pahar cu apă;

pentru alimentaţie sau introducerea unor medicamente verificarea trebuie făcută prin control radiologic;

când sonda a ajuns în stomac la diviziunea 45 sau 55, în funcție de calea pe care s-a introdus, se fixează cu leucoplast pe nas astfel încât să nu împiedice vederea şi să nu preseze nasul;

se realizează o buclă din partea liberă a sondei pentru a permite mişcarea liberă a capului şi se face a doua fixare;

pacientul este aşezat în poziţie comodă;

se continuă tubajul conform scopului şi indicaţiei;

între două folosiri:

sonda se clampează;

se ataşează la sondă punga colectoare.

Supravegherea sondei

se verifică poziţia;

se verifică starea narinei;

se schimbă leucoplastul de fixare şi locul;

se verifică permeabilitatea sondei;

se asigură igiena orală.

Măsuri pentru combaterea incidentelor

dacă pacientul nu colaborează, la recomandarea medicului se poate folosi spray anestezic;

sonda a pătruns în căile respiratorii (pacientul tuşeşte, se cianozează) se retrage, pacientul este lăsat să se liniştească, se încearcă din nou;

senzaţia de vomă şi greaţă se combate prin respiraţii profunde.

Indicaţii privind schimbarea sondei:

sondele de cauciuc pot fi lăsate pe loc 2-3 zile iar cele din material plastic 4-7 zile;

când există indicaţia de schimbare a sondei între îndepărtare şi repunere trebuie să existe un repaus în timpul nopţii de 6-8 ore;

sonda se repune folosind cealaltă narină.

Îndepărtarea sondei

Materiale necesare

tavă sau măsuţă pentru materiale;

şerveţele de hârtie;

mănuşi de unică folosinţă;

tăviţă renală;

prosop;

pahar cu apă.

Efectuarea procedurii

se verifică recomandarea medicului privind îndepărtarea/schimbarea sondei;

se explică procedura;

pacientul este aşezat în poziţie semişezândă sau şezând în funcţie de starea generală;

se aplică sub bărbia pacientului un prosop;

se spală mâinile, se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;

se verifică dacă sonda este pensată;

se îndepărtează leucoplastul cu blândeţe de pe nas şi faţă;

pacientul este rugat să inspire şi să rămână în apnee;

se prinde sonda între degete şi se presează bine, apoi se retrage încet până aproape de faringe, apoi cu o mişcare rapidă se îndepărtează;

în timpul extragerii sonda poate fi ghidată cu cealaltă mână folosind şerveţele sau prosop de hârtie prinzând capătul liber;

pacientul este rugat să respire normal;

se oferă un pahar cu apă pentru a-şi clăti gura.

8.2 Spălătura gastrică

Indicaţii:

intoxicaţii alimentare;

supradozarea medicamentelor;

stenoză pilorică pentru îndepărtarea stazei;

înaintea unor operaţii pe stomac;

înaintea gastroscopiei.

Materiale necesare

sonda Faucher sau sonde gastrice mai mici sterile, adaptate vârstei;

pâlnia de 1l – 1,5 l;

seringa Guyon de 200 cm³;

vas colector gradat;

lichid pentru spălătura în funcţie de scop;

tăviţă renală;

pahar cu apă;

cană de sticlă sau metal de 5 l;

pensă;

scaun;

cărbune animal, soluţii antidot după caz;

eprubete pentru recoltare, în caz de intoxicaţii;

2 sorturi impermeabile;

bandă leucoplast;

prosop;

şerveţele de hârtie;

eventual deschizător de gură, ustensile de intubaţie şi aspiraţie.

Pregătirea pacientului

se identifică pacientul;

se verifică recomandarea medicală;

se informează pacientul asupra necesităţii procedurii;

se explică pacientului modul de derulare a procedurii;

se informează pacientul că este posibil să aibe senzaţie de vomă;

se obţine colaborarea şi consimţământul;

se aşează pacientul pe scaun cu faţa spre lumină;

se protejează lenjeria cu un prosop prins în jurul gâtului şi cu un șorț de material plastic;

se îndepărtează proteza;

se oferă pacientului tăviţa renală şi este rugat să o ţină sub bărbie cu ambele mâini (imobilizează mâinile şi captează salivă);

este instruit să respire profund pentru a combate eventuala senzaţia de vomă.

Efectuarea Procedurii

se aduce vasul colector lângă pacient;

se spală mâinile;

se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;

se pune şorţ de material plastic pentru procedură;

se umezeşte sonda cu apă;

se aşează în partea dreaptă a pacientului şi fixează capul acestuia între torace şi antebraț;

se solicită pacientului să deschidă gura şi să respire profund;

se introduce capătul rotunjit al sondei până la peretele posterior al faringelui aproape de rădăcina limbii, pacientul fiind invitat să înghită;

se supraveghează permanent starea pacientului pentru a evita pătrunderea sondei în căile respiratorii (atenţie la facies, respiraţie, apariţia tusei);

sonda înaintează încet în esofag şi spre stomac până la diviziunea 45-50 la arcada dentară;

se adaptează pâlnia la capătul liber al sondei;

se coboară pâlnia sub nivelul toracelui şi se umple cu lichid la temperatura de 25-26°, 300-500 ml;

se ridică uşor pâlnia deasupra capului pacientului pentru a permite pătrunderea blândă a lichidului;

înainte de terminarea coloanei de lichid din pâlnie, aceasta se coboară sub nivelul stomacului (epigastrului) pentru a permite lichidului din stomac să se întoarcă în conformitate cu principiul sifonajului;

se goleşte conţinutul pâlniei în vasul colector;

În caz de intoxicaţii, primul lichid eliminat se captează separat pentru a se putea face recoltări!

se repetă operaţiunea de 4-5 ori până când lichidul eliminat este curat, fără resturi alimentare sau alte substanţe, cantitatea de lichid folosit fiind de 3-5 l în intoxicaţii;

se detaşează pâlnia;

se pensează bine capătul liber al sondei pentru a nu permite conţinutului din lumenul sondei sa curgă în faringe sau cavitatea bucală de unde ar putea fi aspirat;

se retrage sonda lent până la nivelul faringelui apoi cu o mişcare rapidă se îndepărtează;

se oferă pacientului un pahar cu apă să-şi clătească gura;

se şterge gura şi bărbia pacientului;

se îndepărtează tăviţa renală.

Îngrijirea pacientului după spălătură

se supraveghează funcţiile vitale;

este posibil să acuze uşoară disfagie care dispare fără tratament.

Observații

Poziţia sondei se verifică astfel:

se introduce capătul liber al sondei într-un pahar cu apă şi se observă dacă apar bule de aer;

se introduce aer prin sondă şi se ascultă cu ajutorul unui stetoscop;

se supraveghează pacientul: dacă se cianozează, apare reflexul de tuse este semn că sonda a ajuns în căile respiratorii şi se retrage.

8.3 Tubajul duodenal

Scop/indicaţii:

extragerea conţinutului duodenal în vederea unor teste de diagnostic;

drenarea căilor biliare;

administrarea unor lichide hidratante şi nutritive, a unor medicamente;

aspirare continuă la pacienții chirurgicali.

Materiale necesare

sondă Einhorn sterilă;

2 seringi de 20 ml, seringă guyon;

mănuşi de unică folosinţă;

pensă;

muşama, aleză, prosop;

pernă cilindrică sau un sul dintr-o patură;

tăviţă renală;

materiale în funcţie de scop (eprubete, soluţie sulfat de magneziu, novocaină, lichide pentru hidratare şi pentru alimentare, medicamente);

pahar cu apă.

Pregătirea pacientului:

se explică scopul şi necesitatea;

se obtine consimţământul;

se îndepărtează proteza dentară dacă există şi se plasează într-un pahar cu apă;

se alege nara funcţională;

se aşează pacientul în poziţie şezândă sau semişezândă.

Efectuarea procedurii:

se introduce sonda după tehnica tubajului gastric, până în stomac;

se aşează apoi pacientul în decubit lateral drept cu capul mai jos;

se introduce sub hipocondrul drept o pernă cilindrică sau un sul realizat dintr-o pătură rulată;

se aşează în faţa pacientului o muşama acoperită cu aleza;

se instruieşte pacientul să înghită incet, lent, 1-2 cm la 3-5 minute;

este atenţionat că înghiţirea rapidă favorizează încolăcirea sondei în stomac;

se verifică poziţia sondei prin:

introducerea capătului liber al sondei într-o eprubeta - normal se scurge bila;

se insuflă 60 ml aer în sonda şi se încearcă recuperarea după 1 min. dacă se obţin mai puţin de 20ml sonda este în duoden;

se introduc 10 ml lapte care nu mai pot fi recuperaţi – sonda este un duoden;

control radiologic;

la diviziunea 75 la arcada dentară, sonda este în duoden şi se continuă tubajul în conformitate cu scopul urmărit.

Îngrijirea pacientului după procedură:

sonda poate să rămână pe loc pentru îndeplinirea scopului propus;

sonda se poate retrage în 3 pași:

întâi până la nivelul stomacului;

apoi până la nivelul faringelui;

cu o mişcare rapidă se extrage în cavitatea bucală;

se oferă pacientului apă să-şi clătească gura.

8.4 Sondajul vezical la femeie

Scop/indicaţii

evacuarea conţinutului vezicii urinare când aceasta nu se mai produce spontan, sau captarea urinii în caz de incontinenţă;

spălătura vezicală.

Material necesar:

sonde urinare sterile (foley, nelaton) de diferite dimensiuni;

taviţă renală;

mănuţi sterile ţi mănuşi de unică folosinţă;

soluţii dezinfectante, tampoane şi comprese sterile, seringi, ser fiziologic sau apă sterilă, soluţii sterile pentru lubrifierea sondei;

pungi colectoare;

materiale pentru toaleta organelor genitale;

muşama, aleză;

1-2 eprubete sterile;

1-2 eprubete curate şi uscate.

Pregătirea pacientei:

se informează pacienta privind derularea procedurii;

se obţine colaborarea şi consimţământul;

se aşează pacienta în poziţie ginecologică;

se asigură intimitatea.

Efectuarea procedurii:

se identifică pacienta şi se verifică recomandarea medicală;

se protejază patul cu aleza si cu muşama;

se dezbracă partea inferioară a corpului;

se îmbracă mănuşi de unică folosiţă;

se efectuează toaleta regiunii vulvare cu apă si săpun;

se schimbă mănuşile cu cele sterile;

se evidenţiază meatul urinar;

se dezinfectează orificiul uretral de sus în jos folosind 2-3 tampoane;

se prinde sonda între degetele mediu şi inelar ale mâinii dominante;

se lubrifiază sonda cu ulei steril;

se ţine sonda cap pe un creion în timpul scrisului şi se introduce în uretra la o adâncime de 4-5 cm;

se continuă sondajul în funcţie de scopul propus.

Îngrijirea pacientei după procedură

este ajutată să se imbrace, să se așeze într-o poziție comodă;

se verifică dacă acuză disconfort;

dacă acuză dureri sau sângerează se anunță medicul.

8.5 Sondajul vezical la bărbat

Scop/indicaţii:

evacuarea conţinutului vezicii urinare când aceasta nu se mai produce spontan, sau captarea urinei în caz de incontinenţă;

spălătură vezicală.

Material necesar:

sonde urinare sterile (foley, nelaton) de diferite dimensiuni;

tăviţă renală;

mănuşi sterile şi mănuşi de unică folosinţă;

soluţii dezinfectante, tampoane şi comprese sterile, seringi, ser fiziologic sau apă sterilă, soluţii sterile pentru lubrifierea sondei;

pungi colectoare;

materiale pentru toaleta organelor genitale;

muşama, aleză;

1-2 eprubete sterile;

1-2 eprubete curate şi uscate.

Pregăatirea pacientului

se informează pacientul despre derularea procedurii;

se obţine colaborarea şi consimţământul;

se aşază pacientul în decubit dorsal cu picioarele întinse uşor depărtate cu o pernă tare sub bazin.

Efectuarea procedurii:

Primul sondaj vezical la bărbat se face de către medic, procedura poate fi făcuta de către asistentul medical pe baza unui protocol stabilit şi semnat de medi.

se verifică recomandarea medicală;

se aşază pacientul în poziţia recomandată;

se protejează patul cu aleză şi muşama;

se spală mâinile şi se îmbracă mănuşi de unică folosinţă;

se efectuează toaleta glandului cu apă şi săpun;

se dezinfectează meatul urinar folosind 3 tampoane, ser fiziologic şi soluţie antiseptică;

se schimbă mănuşile cu cele sterile;

se prinde sonda cu mâna dominantă;

se lubrifiază în întregime şi extremitatea liberă se introduce încet la o adâncime de 10-15 cm;

în timpul introducerii sondei, penisul se ţine în poziţie verticală, se respectă traiectul fiziologic al uretrei;

se continuă sondajul conform scopului.

Îngrijirea pacientului după procedură

sonda poate să rămână pe loc în funcţie de scop;

pacientul este aşezat într-o poziţie comodă;

se verifică dacă acuză disconfort, dacă are senzaţie de arsură.

Observații

Dacă sonda rămâne în vezică pentru mai multe zile, se foloseşte sonda foley, la care după introducere folosind ser fiziologic steril se umflă balonaşul care fixează sonda în interiorul vezicii;

Capătul exterior al sondei se adaptează la o pungă colectoare sau între două micţiuni se clampează cu o pensă.

8.6 Spălătura vezicală

Este introducerea unei soluţii medicamentoase prin sondă în vezica urinară.

Scop/indicaţii:

îndepărtarea exudatelor patologice rezultate în urma inflamaţiei mucoasei vezicale;

curăţirea cavităţii în vederea realizării unor explorări (cistoscopie), pielografie.

Responsabilităţi

Medicul - recomandă efectuarea procedurii şi, la bărbat, efectuează primul sondaj

Asistentul medical:

montează sonda;

efectuează spălătura;

notează tehnica.

Materiale necesare

Pentru protecţie:

muşama, aleză;

prosoape;

mănuşi de unică folosinţă.

Pentru dezinfecţie şi toaletă externă:

oxicianură de mercur 1/5000;

bazinet;

tăviţă renală;

comprese;

mănuşi de unică folosinţă;

pensa porttampon.

Pentru spălătură:

sonda urinară (dacă nu este montată);

două pense hemostatice;

seringă guyon, la nevoie medii de cultură;

ser fiziologic steril;

soluţie de spălătură la temperatura corpului recomandată de medic;

soluţie de rivanol 0.1-2%;

nitrat de argint 1-4%;

vaselină sterilă sau ulei de parafină pentru lubrifiere.

Pregătirea pacientului

se anunţă, se explică necesitatea efectuării procedurii;

se asigură respectarea intimităţii;

se efectuează toaleta externă;

se aşază în poziţie ginecologică;

se protejează patul cu aleză şi cu muşama.

Efectuarea procedurii

se identifică pacientul;

se verifică indicaţia medicului;

se obţine consimţământul;

se începe cu toaleta organelor genitale;

se continuă cu sondajul vezical evacuator;

se adaptează la sondă seringa Guyon;

se introduc 80-100ml soluţie;

se detaşează seringa şi se lasă să se elimine lichidul într-un bazinet sau în tăvăța renală;

se repetă operaţia până când lichidul evacuat este limpede;

Îngrijirea pacientului după procedură

sonda rămâne pe loc, fiind închisă cu o pensă sau racordată, după caz, la o pungă colectoare;

se observă aspectul meatului urinar.

8.7 Clima evacuatorie

Scop/indicaţii:

pregătirea pacientului pentru examinări endoscopice şi cardiologice;

pregătirea pentru intervenţii chirurgicale;

evacuarea conţinutului rectal în caz de constipaţie.

Materiale necesare

de protecţie:

paravan;

muşama;

aleză;

învelitoare;

mănuşi de unică folosinţă;

pentru clismă:

irigator, tub de cauciuc lung de 1,5-2 m;

canulă rectală sterilă;

pară de cauciuc pentru sugar;

tăviţă renală;

ploscă;

apă caldă (35-37°) 500-1000 ml pentru adulţi, 150 ml pentru copii, 50-60 ml pentru sugari;

stativ pentru irigator;

materiale pentru creşterea efectului purgativ: sare (1 linguriţă la 1 l de apă), ulei de ricin (4 linguri la 1 l apă), glicerină (40 gr. la 500 ml apă), săpun (1 linguriţă rasă la 1 l apă);

vaselină pentru lubrifierea canulei;

comprese sterile.

Pregătirea pacientului

se anunţă pacientul;

se explică derularea procedurii;

se asigură pacientul de respectarea pudorii;

se alege poziţia în funcţie de starea generală:

decubit dorsal cu membrele inferioare uşor flectate şi coapsele depărtate;

decubit lateral stâng cu membrul inferior întins şi cel drept flectat;

genupectorală

se izolează patul cu un paravan;

se protejează cu aleză şi muşama.

Efectuarea procedurii

Este în funcţie de tipul de clismă:

clismă evacuatorie simplă;

clisma înaltă;

clisma prin sifonaj;

119

clismă uleioasă;

clisma purgativă.

Clisma evacuatorie simplă

se fixează canula la tubul irigatorului şi se închide robinetul (la nevoie se aplică o pensă);

se verifică temperatura apei;

se umple irigatorul;

se deschide robinetul şi se elimină aerul după care se închide din nou;

se lubrifiază canula cu vaselină folosind comprese de tifon;

se fixează irigatorul pe stativ;

se spală mâinile şi se îmbracă mănuşi;

se îndepărtează fesele pacientului şi se introduce canula prin anus în rect cu vârful orientat spre partea anterioară apoi spre planul sacrului (pentru a respecta curbura rectului);

se introduce canula 10-12 cm în lumenul rectului;

se deschide robinetul sau pensa si se ridica irigatorul la aproximativ 50 cm pentru a favoriza scurgerea lichidului;

se vorbeşte cu pacientul şi este rugat să inspire adânc, să se relaxeze şi să reţină soluţia 10-15 minute;

dacă pacientul acuză durere se coboară irigatorul pentru a scădea presiunea lichidului;

se închide robinetul înainte de terminarea lichidului (pentru a nu pătrunde aer);

se îndepărtează canula şi se pune în tăviţa renală;

se schimbă poziţia pacientului în de decubit lateral drept, decubit dorsal pentru ca apoi să pătrundă mai profund;

se captează scaunul în ploscă sau se elimină la toaletă.

Clisma înaltă

se efectuează la fel ca şi clisma simplă;

se înlocuieşte canula rectală cu o canulă flexibilă care poate pătrunde în colon la o profunzime de 30-40 cm;

irigatorul se ridică la 1,5 m pentru a creşte presiunea apei;

temperatura apei este mai scăzută (15-16°C) pentru a creşte efectul purgativ.

Clisma prin sifonaj

se efectuează pentru îndepărtarea, exudatelor, puroiului de pe suprafaţa mucoaselor;

canula este înlocuită cu o sondă de 35-40 cm lungime cu diametru de 1,5 cm prevăzută cu orificii;

irigatorul se înlocuieşte cu o pâlnie de 1,5 l;

se pensează tubul de cauciuc lângă canulă;

se lubrifiază canula (sonda) şi se introduce prin mişcări de rotaţie până în colonul sigmoid;

se ridică pâlnia la înălţimea de 1 m şi se dă drumul apei;

se realizează sifonajul de 5-6 ori până se elimină apă curată.

Clisma uleioasă

se folosesc aproximativ 200 ml ulei încălzit la 37°C care se introduce lent, în 15-20 minute;

se menţine uleiul în rect 6-12 ore;

se execută seara, eliminarea se face dimineaţa;

120

se foloseşte în constipaţii cronice, fecalom;

se protejează lenjeria de pat, existând posibilitatea eliminării necontrolate a scaunului.

Clisma purgativă

efectul se bazează pe crearea unui mediu hiperton, atrage apa din ţesuturi şi formează un scaun lichid uşor de eliminat;

se foloseşte o soluţie concentrată (250 ml apă cu 2 linguri MgSO4);

8.8 Introducerea tubului de gaze

Scop

Introducerea unui tub semirigid de 30-35cm lungime si 8-12 mm diametru cu marginile rotunjite, cu scopul de a elimina gazele din colon in caz de meteorism abdominal.

Responsabilități

Medicul - recomandă montarea tubului.

Asistentul medical - poate efectua procedura fără recomandare medicală atunci când pacientul nu poate evacua gazele în mod spontan.

Materiale necesare

mușama, aleză;

tub de gaze steril;

vaselină sterilă;

comprese de tifon;

mănuși de unică folosință.

Pregătirea pacientului

se anunță și se explică acientului faptul că deschiderea sfincterului anal pentru evacuarea gazelor va crește starea de confort;

se așeazș pacientul în poziție ginecologică sau în poziție de decubit lateral;

Efectuarea procedurii

se spală mâinile;

se îmbracă mănuși de unică folosință;

se unge tubul cu vaselină sterilă;

se departează fesele pacientului cu mâna stângș iar cu mâna dreaptă se introduce tubul prin anus ân rect, prin mișcări de rotație, la o adâncime de 15-20 cm;

pacientul este acoperit cu o învelitoare;

se menține maxim 2 ore;

se retrage ușor tot prin mișcări de rotație;

daca este nevoie se poate repune 1-2 ore dupa ce se restabilește circulația la nivelul mucoasei.

Îngrijirea pacientului după procedură

se face toaleta regiunii duale pentru a îndeparta vaselina;

se așeaza pacientul comod;

121

se învelește pacientul;

se aerisește salonul;

se supraveghează starea abdominală după îndepartarea tubului de gaze.

PARTEA IV - INTERVENŢII LA CARE ASISTENTUL MEDICAL PARTICIPĂ ALĂTURI DE MEDIC

Capitolul 9 PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EFECTUAREA PUNCŢIILOR

9.1 Aspecte generale

Pătrunderea cu ajutorul unui ac sau trocar într-o cavitate naturală sau neoformată (patologică) ori într-un organ parenhimatos cu scop explorator sau terapeutic.

Puncţiile sunt de competenţa medicului cu excepţia puncţiei venoase.

Scop/indicaţii

precizarea existenţei, naturii, aspectului şi compoziţiei lichidului dintr-o cavitate;

recoltarea lichidului pentru examene biochimice, bacteriologice şi citologice;

introducerea unei substanţe de contrast în vederea examinării;

prelevarea unui tegument de ţesut pentru examen histopatologic;

evacuarea lichidului dintr-o cavitate când produce compresiune şi jenează funcţia;

introducerea unor medicamente.

Tipuri de puncţii

puncţia toracică (toracocenteza);

puncţia peritoneală (paracenteza abdominală);

puncţia pericardică;

puncţia articulară;

puncţia osoasă (medulară);

puncţia rahidiană;

puncţia vezicii urinare;

puncţia colecțiilor purulente;

puncţia biopsică.

Responsabilităţi:

Medicul:

stabileşte indicaţiile şi contraindicaţiile;

explică pacientului derularea procedurii;

obţine consimţământul;

efectuează puncţia.

Asistentul medical:

pregăteşte materialele pentru puncţie;

participă la pregătirea pacientului;

participă la actul puncţiei îndeplinind următoarele sarcini:

asigură poziţia pacientului şi supraveghează funcţiile vitale;

122

servește medicului materialele necesare, după caz (materiale pentru anestezie, materiale pentru realizarea puncţiei propiu-zise, materiale pentru recoltări);

preia materialul recoltat, îl pregăteşte pentru trimiterea la laborator;

îndepărtează şi colectează materialele folosite conform precauţiilor universale;

asigură îngrijirea pacientului după puncţie;

notează în planul de îngrijire sau în foaia de observație (după caz), aspecte legate de puncţie şi care ţin de competenţa sa.

9.2 Participarea asistentului medical la toracocenteză Procedura este descrisă la capitolul 12 (12.3 Toracocenteza)

9.3 Participarea asistentului medical la efectuarea puncţiei peritoneale (Paracenteza abdominală)

Pătrunderea în cavitatea peritoneală cu ajutorul unui ac sau trocar, prin traversarea peretelui abdominal.

Scop

Evacuarea lichidului de ascită când e în cantitate mare şi jenează circulaţia:

la pacientul politraumatizat;

în abdomenul acut chirurgical;

pentru stabilirea existenţei lichidului abdominal;

pentru realizarea dializei peritoneale;

explorator – precizarea diagnosticului terapeutic;

terapeutic – pentru evacuarea lichidului care provoacă tulburări respiratorii şi circulatorii prin presiune exercitată asupra diafragmului.

Material necesar

Pentru anestezie locală

fiola cu soluţie anestezică;

ace pentru s.c. şi i.m.;

seringă de 20 ml.

Pentru puncţia cu scop diagnostic

ace i.m. sau specifice;

seringi de 20 ml;

flacoane sterile pentru examen bacteriologic şi anatomico-patologic.

Pentru puncţia evacuatoare

ace i.m. sau specifice sau cateter venos;

seringă de 20 ml;

robinet cu 3 cai;

tub de legătură;

flacon steril pentru colectarea lichidelor;

vas gradat.

Pentru supraveghere

123

tensiometru;

cântar;

Pentru asepsie

mănuşi sterile;

comprese sterile;

soluţie dezinfectantă;

câmpuri sterile;

pansament colant;

colector pentru ace folosite;

sac pentru eliminarea deşeurilor septice.

Pregătirea pacientului

se identifică pacientul;

se verifică recomandarea;

se explică pacientului importanţa procedurii şi necesităţii medicale a acesteia;

pacientul este prevenit, este ajutat să se instaleze în decubit dorsal în timpul puncției şi 2 ore după puncţie;

se informează pacientul că procedura durează aproximativ 30 minute pentru puncţia exploatoare;

se explică poziţia în timpul puncţiei şi este rugat să nu se mişte;

se măsoară circumferinţa taliei şi se cântăreşte pacientul;

se recomandă pacientului să-şi golească vezica urinară;

se măsoară T.A. şi pulsul înaintea realizării examenului;

se degajă zona puncţionată – forsa iliacă stângă pe linia spino-ombilicală stângă la locul de unire între treimea externă cu treimea medie.

Efectuarea procedurii

Este de competenţa medicului, ajutat de 1-2 asistenţi medicali.

Participarea asistentului medical la procedură

aşează pacientul în decubit dorsal la marginea stângă a patului, uşor înclinat spre stânga;

se dezinfectează locul unde se face puncţia (fosa iliacă stângă);

pregăteşte seringa cu anestezic şi o înmânează medicului pentru a face anestezia locală;

oferă medicului acul sau trocarul pentru puncţie;

medicul puncţionează peretele cu acul orientat perpendicular circa 3-4 cm;

se retrage mandrenul, se evacuează lichidul, care se colectează în eprubete sterile, pentru examen de laborator;

asistentul medical preia eprubeta cu lichidul extras;

în punctia cu scop evacuator la trocar se ataşează un tub de polietilenă pentru a asigura scurgerea lichidului în vasul colector;

acul sau trocarul se fixează la tegument;

asistentul medical urmăreşte scurgerea lichidului care se realizează sub influenţa presiunii intra abdominale, fără să depăşească 4-6 l la prima puncţie;

la sfârşitul puncţiei se scoate acul sau trocarul, se comprimă locul un minut;

pe locul înţepăturii se aplică un pansament steril.

124

Îngrijirea pacientului după puncţie

pacientul rămâne în repaus;

se aşază cu locul înţepat puţin mai sus;

se monitorizează locul puncţiei pentru sângerare, scurgerea în continuare a lichidului, apariţia semnelor de inflamaţie;

se asigură linişte şi temperatura optimă;

se supraveghează funcţiile vitale 24 ore, se anunţă medicul la orice suspiciune;

pacientul va fi servit la pat, se alimentează la pat;

se măsoară circumferinţa abdominală, se cântăreşte şi se compară cu cea dinainte de puncţie.

Incidente/Accidente

Pot apărea în timpul puncţiei sau după puncţie:

lezarea vaselor de sânge sau a anselor intestinale;

lezarea vezicii urinare, motiv pentru care aceasta se goleşte înainte de puncţie;

şoc tulburări hidroelectrolitice care sunt prevenite prin eliminare lentă;

peritonită, fistulă.

9.4 Participarea asistentului medical la efectuarea puncţiei pericardice

Scop/indicaţii

evidenţierea lichidului în cavitatea pericardică;

evacuarea lichidului în cavitatea pericardică când pacientul prezintă dispnee accentuată,

hipotensiune arterială, puncţia reprezentând o intervenţie de urgenţă.

Puncţia este efectuată de medic ajutat de două asistente medicale. Locul puncţiei este ales de către medic în urma unui control radiologic, în funcţie de scop şi cantitatea de lichid.

Materiale necesare

câmp pentru protecţia patului;

material de dezinfecţie: tampoane, soluţii dezinfectante (betadină);

materiale pentru puncţie: 2-3 ace de lungime 8-10 cm şi cu diametrul de 1 mm, 2-3 seringi de 20 – 50 ml, seringă de 5 ml, ace pentru anestezie;

pense;

mănuşi de unică folosinţă;

câmp chirurgical;

medicamente pentru prevenirea accidentelor: atropină, morfină, tonicardice, soluţii anestezice;

tăviţă renală sau container pentru colectarea materialelor folosite;

eprubete pentru colectarea lichidului.

Pregătirea pacientului

pacientul este informat şi încurajat, având în vedere starea sa de boală;

se face un examen radiologic;

se aşază pacientul în poziţia recomandată de medic în funcţie de scop:

125

semişezând – pentru puncţia evacuatoare când locul ales este extremitatea apendicelui xifoid;

decubit dorsal când locul ales este spaţiul 5 intercostal stâng la 6 cm de marginea stângă a sternului (pentru puncţia exploatoare) sau spaţiul 6-7 la jumătatea distanţei dintre linia axilară anterioară şi cea medio-claviculară stângă când cantitatea de lichid este mare.

Participarea asistentului medical la procedură

puncţia se face într-o încăpere cu instalaţie de 02;

se identifică pacientul, se verifică recomandarea medicală;

cu 30 de minute înainte se administrează o fiolă de atropină;

se protejează patul;

pacientul este ajutat să se dezbrace şi să se aşeze în poziţia aleasă de medic;

se dezinfectează locul;

se serveşte medicului seringa cu anestezic pentru a realiza anestezia;

asistenta serveşte câmpul chirurgical pe care medicul îl aşază sub locul puncţiei;

se dezinfectează locul puncţiei şi medicul execută puncţia;

asistenta supraveghează pacientul, dacă este nevoie îl imobilizează;

se observă faciesul, respiraţia, pulsul, apariţia dispneei;

lichidul aspirat este transferat în eprubete şi etichetat pentru a fi expediat la laborator;

medicul retrage acul;

asistenta dezinfectează locul şi aplică un pansament steril cu bandă adezivă.

Îngrijirea pacientului după puncţie

pacientul este asezat în decubit dorsal, cu toracele uşor ridicat;

se asigură repausul fizic şi psihic;

se monitorizează pulsul, tensiunea arterială, respiraţia pentru a identifica eventualele fenomene de insuficienţă cardiacă prin decomprimarea bruscă produsă de eliminarea lichidului;

la recomandarea medicului se administrează tonicardice.

9.5 Participarea asistentului medical la efectuarea puncţiei rahidiene

Puncţia rahidiană reprezintă pătrunderea cu ajutorul unui ac special în spaţiul subarahnoidian la nivel:

lombar (puncţia lombară);

toracal (puncţia toracală);

suboccipital (puncţia suboccipitală).

Scop/indicaţii

măsurarea presiunii lichiului cefalo-rahidian (L.C.R.);

prelevarea unei cantităţi pentru examene: citologice, biochimice, bacteriologice;

în traumatismele cranio-cerebrale şi accidentele vasculare cerebrale pentru aprecierea aspectului L.C.R. (sanguinolent – semn de hemoragie) și pentru măsurarea presiunii acestuia;

injectarea unor substanţe de contrast în mielografie sau a izotopilor radioactivi;

administrarea de anestezice, antibiotice sau a agenţilor antimitotici;

126

decomprimarea în cazul în care presiunea L.C.R. este crescută;

în meningite;

A.V.C., boli degenerative ale SNC

traumatisme cranio-cerebrale şi accidente vasculare cerebrale;

diagnosticarea sclerozei multiple, a afecţiunilor autoimune;

rahianestezia.

Materiale necesare

cărucior rulant pentru materiale sau tavă medicală;

mănuşi sterile, câmpuri sterile, comprese sterile;

ace sterile pentru puncţie, lungi de 8-10cm, subţiri, cu bizou scurt, prevăzute cu mandren şi uneori cu „introducer”;

soluţii dezinfectante (betadină sau alcool iodat);

seringi sterile de 2-5ml;

eprubete sterile;

1-2 tăviţe renale;

manometru Claude pentru măsurarea presiunii L.C.R.;

soluţii de injectat când este cazul.

Pregătirea pacientului

se informează pacientul cu privire la efectuarea procedurii: necesitatea, importanţa, durata procedurii;

se obţine consimţământul informat scris al pacientului;

se recomandă ca vezica şi rectul să fie goale;

se asigură poziţia corespunzătoare în conformitate cu starea sa, cu scopul şi locul puncţiei;

şezând cu capul flectat, umerii aplecaţi, spatele îndoit, coatele sprijinite pe genunchi, membrele inferioare sprijinite pe un scaun mic;

se atenţionează pacientul să menţină poziţia exactă, iar în timpul procedurii să nu se mişte;

în decubit lateral la marginea mesei de operaţie sau a patului, cu coapsele flectate pe abdomen şi gambele flectate pe coapse, capul în flexie maximă, coloana vertebrală arcuită, umerii în plan vertical;

se asigură intimitatea pacientului cu paravan, dacă procedura se execută la salon.

Participarea asistentului medical la procedură Procedura este de competenţa medicului.

se identifică pacientul;

se verifică recomandarea medicală;

se aşază pacientul într-una din poziţiile amintite în funcţie de starea şi recomandarea medicului;

se recomandă pacientului să respire adânc;

se măsoară şi se notează funcţiile vitale şi vegetative;

se controlează ca temperatura camerei să fie de circa 20^o Celsius;

medicul fixează locul puncţiei între L4-L5;

se dezinfectează locul puncţiei cu betadină;

se oferă medicului mănuşi sterile;

se oferă medicului acul de puncţie steril;

se supraveghează pacientul tot timpul puncţiei;

se oferă medicului manometrul Claude pentru măsurarea presiunii L.C.R.;

se oferă medicului pe rând eprubetele pentru recoltarea L.C.R. în vederea diferitelor examene de laborator;

se recoltează 5-10 ml L.C.R. în cele 3 eprubete, iar apoi se acoperă eprubetele;

se etichetează eprubetele şi se trimit imediat la laborator;

se oferă medicului seringile cu soluţii medicamentoase dacă puncţia se face în scop terapeutic;

se extrage brusc acul puncţiei de către medic la sfârşitul procedurii;

se masează locul puncţiei;

se aplică o compresă sterilă pe locul puncţiei şi se fixează cu romplast;

Îngrijirea pacientului după puncție

se aşază pacientul atent pe cărucior în poziţie orizontală, la fel şi în pat;

se menţine pacientul fără pernă şi nemişcat cel puţin 6 ore până la 24 ore;

se alimentează pacientul la pat numai după 6 ore;

se oferă pacientului perna după 24 ore;

se observă cu atenţie mişcările extremităţilor, se anunţă medicul dacă apar furnicături sau amorțeli în picioare;

se evaluează capacitatea de micţiune a pacientului;

se monitorizează permanent pacientul;

se recomandă să consume multe lichide.

Incidente/Accidente

puncţia albă determinată de introducerea defectuoasă a acului;

scurgere foarte lentă a lichidului din cauza hipotensiunii L.C.R.;

imposibilitatea puncţionării foarte frecventă la vârstnici din cauza osificării ligamentare şi la pacienții obezi;

puncţia traumatică (prin ac se exteriorizează sânge ca rezultat al efracţiei unui vas meningeal);

durere la nivelul unui membru pelvian prin puncţionarea unei rădăcini nervoase;

lipotimie, mai ales la pacienţi care nu au fost sedaţi anterior şi la care puncţia se realizează şezând;

cefalee şi rahialgie, complicaţie frecvent întâlnită, care pare a fi determinată de scăderea presiunii L.C.R.;

sincopa şi accidentele mortale care apar foarte rar la pacienţii cu traumatisme cerebrale, fractură de bază de craniu etc.

9.6 Participarea asistentului medical la efectuarea puncției articulare Este pătrunderea cu ajutorul unui ac sau trocar în cavitatea articulară.

Scop/Indicații

punerea în evidență a lichidului articular (seros, purulent, sanghinolent);

recoltarea lichidului pentru stabilirea diagnosticului și orientarea tratamentului;

evacuarea lichidului când jenează mișcarea, produce disconfort, în traumatisme articulare cu hemartroză;

administrarea de medicamente în artrite (acute și cronice).

Materiale necesare

aleză, mușama pentru protecția patului;

materiale de dezonfecție:

tampoane;

betadină;

comprese;

materiale pentru puncție:

ace de 4-5 cm lungime;

seringă de 5 ml pentru anestezie;

ace de 8-10 cm lungime cu diametrul de 0.5-2 mm pentru aspirație;

seringă pentru aspirarea lichidului;

pense;

mănuși sterile;

comprese sterile;

eprubete pentru colectarea lichidului;

medicamente anestezice, antiinflamatorii antibiotice, substanțe de contrast (dacă este cazul);

romplast;

tăviță renală;

pahar conic gradat.

Pregătirea pacientului

se informează pacientul cu privire la scopul și modul de derulare a procedurii;

se informează pacientul cu privire la efectuarea puncției sub anestezie locală;

se cere consimțământul informat al pacientului;

se așează pacientul într-o poziție care să permită efectuarea puncției, dacă este cazul, cu articulația pe o pernă.

Participarea asistentului medical la procedură Procedura este de competența medicului.

se identifică pacientul;

se verifică recomandarea medicală;

se așează pacientul în funcție de articulația afectată. Este ajutat să își menținăpoziția, daca nu poate singur;

se fizează locul (articulația genunchiului, umărului, cotului, sau gleznei, după caz) în zona de maximă fluctuență;

se dezinfectează zona, medicul efectuează anestezia locală;

se așează câmpul steril sub locul puncției și se dezinfectează încă o dată locul;

medicul execută puncția;

asistentul medical primește lichidul extras și îl transferă în eprubete;

asistentul medical trimite proba la laborator pentru examen citologic sau bacteriologic;

se măsoară cantitatea de lichid și se observă aspectul (seros, purulent, sanghinolent);

se extrage acul;

se dezinfectează locul înțepăturii și se copresează cu un tampon steril;

rezultatul puncției se notează în foaia de observație.

Îngrijirea pacientului după puncție

se aplică un bandaj compresiv la locul puncției;

se asigura repausul articulației pe care s-a aplicat procedura;

la recomandarea medicului articulația se poate imobiliza cu atelă;

bandajul compresiv și imobilizarea se mențin 24-48 ore;

se supravegheazăstarea generală;

se observă eventualele semne de infecție.

9.7 Participarea asistentului medical la realizarea puncţiei medulare (osoase) Este pătrunderea cu ajutorul unui trocar în zona spongioasă a unui os scurt sau lat.

Scop/indicaţii

explorarea anomaliilor hematologice;

confirmarea diagnosticului de cancer (boala Hodgkin, leucemia mileoida cronica) după evidenţierea adenopatiei difuze sau splenomegalie;

confirmarea diagnosticului unor boli infecţioase;

recoltarea măduvei de la persoane sănătoase în vederea transfuzării/transplantării.

Materiale necesare

Pentru puncția medulară

trocar Malarme;

seringi de 20ml;

lame şi lamele (pentru examen microscopic);

ser fiziologic cald.

gel pentru anestezie locală;

ace pentru injecţii subcutanat;

ace pentru injecţii intramusculare;

seringi de 20 mm;

flacon de xilocaina 2%.

mănuşi sterile de unică folosinţă;

comprese sterile;

câmp steril cu deschidere centrală;

soluţie dezinfectantă;

pansament uscat;

container pentru ace folosite.

Pregătirea pacientului

se face controlul hemostazei înaintea puncţiei;

puncţia necesită pregătire psihologică, deoarece produce anxietate;

este dureroasă şi necesită anestezie;

se explică derularea şi scopul puncţiei;

se obţine consimţământul;

130

unii pacienţi au nevoie de administrarea unui tranchilizant pentru creşterea confortului;

se pregăteşte locul puncţiei:

la bărbaţi dacă este cazul se face depilarea când locul ales este sternul la nivelul manubriului;

pentru puncţia sternală pacientul este aşezat în decubit dorsal cu toracele uşor ridicat pe plan dur.

Participarea asistentului medical la procedură

se identifică pacientul;

se verifică indicaţia medicală;

se aşază pacientul în decubit dorsal;

se pregăteşte locul: se spală, se efectuează dezinfecţia;

medicul face anestezie locală;

se protejează locul puncţiei cu un câmp steril;

se introduce trocarul traversând periostul şi apoi medicul retrage mandrenul;

se aspiră un eşantion din măduvă cu ajutorul unei seringi;

se pune mandrenul înainte de a retrage acul;

produsul extras se pune pe o sticlă de ceasornic;

asistentul medical preia produsul recoltat şi realizează un frotiu din eşantion care va fi examinat între lamă şi lamelă;

la locul înţepăturii se face dezinfecţie şi se aplică un pansament;

măduva extrasă se trimite imediat la laborator, în condiţiile cerute de medic.

Îngrijirea pacientului după puncţie

pacientul rămâne în repaus la pat;

se observă locul puncţiei să nu sângereze, să nu apară hematom. Se poate pune o pungă cu gheaţă;

se supraveghează funcţiile vitale;

durerile moderate se combat cu analgezice;

dacă durerile sunt puternice, se anunţă medicul.

9.8 Participarea asistentului medical la efectuarea puncţiei vezicii urinare

Scop/indicaţii

foarte rar – prelevarea urinei direct din vezica urinară pentru examenul de laborator atunci când trebuie exclusă total posibilitatea contaminării:

golirea vezicii în retenţiile acute de urină când sondajul vezical nu poate fi executat: stricturi uretrale, hipertrofie de prostată, traumatisme uretrale sau ale vaginului (când sondajul este contraindicat).

Materiale necesare

un câmp pentru acoperirea zonei pe care se face puncția;

materiale dezinfecţie: betadină, tampoane;

material steril pentru puncţie:

trocar subţire cu mandren sau un ac pentru injecţie intramusculară cu lungime 10-12 cm;

131

seringi de 20 ml;

pense anatomice şi hemostatice;

câmp chirurgical cu deschidere;

comprese sterile;

mănuşi sterile;

material pentru anestezie:

seringă;

ace pentru injecţie s.c.;

soluţie anestezică;

material pentru îndepărtarea pilozităţii;

vas colector;

cilindru gradat;

tăviţă renală;

pernă tare.

Pregătirea pacientului

se anunţă pacientul şi se explică senzaţia de uşurare în caz de retenţie;

se îndepărtează pilozitatea din zona suprapubiană;

dacă scopul este recoltarea urinei, pacientul este anunţat să nu urineze câteva ore sau dacă vezica nu e plină, este rugat să bea 1-2 pahare de lichid, iar când rinichiul nu excretă suficient, medicul poate recomanda diuretice;

se aşază pacientul în decubit dorsal;

sub bazin se aşază o pernă tare.

Participarea asistentului medical la procedură

Puncţia se face de către medic ajutat de 1-2 asistenți medicali.

Medicul:

stabileşte locul – de deasupra simfizei pubiene pe linia mediană la 2 cm deasupra simfizei;

îmbracă mănuşi sterile;

efectuează anestezia locală;

izolează locul prin acoperire cu câmpul steril;

execută puncţia şi adaptează tubul de scurgere al urinei în vasul colector.

Asistentul medical:

pregăteşte masa pentru puncţie;

ajută pacientul să se aşeze în poziţia corespunzătoare (decubit dorsal) cu o pernă sub zona sacrală;

ajută pacientul să-şi dezbrace partea inferioară a corpului;

dezinfectează locul;

serveşte medicului materialul pentru anestezie;

serveşte medicului seringa şi acul pentru puncţie;

supraveghează pacientul în timpul puncţiei;

urmăreşte scurgerea urinei/primeşte probele recoltate dacă este cazul;

notează cantitatea, aspectul urinei.

Îngrijirea după puncţie

după retragerea acului de către medic şi dezinfecţia locului se aplică un pansament;

132

se conduce pacientul la pat;

se controlează locul şi pansamentul pentru a observa dacă urina se scurge prin înţepătură;

se măsoară funcţiile vitale.

9.9 Participarea asistentului medical la efectuarea puncţiei biopsice

Participarea asistentului medical la puncţia biopsică hepatică

Este introducerea unui ac special în ţesutul hepatic pentru extragerea unui fragment.

Puncţia este de compentenţa medicului.

Scop/indicaţii

Stabilirea diagnosticului în:

hepatomegalie de etiologie necunoscută;

enzime hepatice crescute;

suspiciune de tumori, metastaze;

icter de etiologie necunoscută;

suspiciune de hepatită.

Când se urmăreşte obţinerea unui fragment dintr-o anumită zonă se poate folosi ghidaj CT sau RMN.

Materiale necesare:

ac Menghini (lung de 7 cm cu diametrul de 1,4 mm);

flacon cu lichid conservant;

gel pentru anestezie de contact sau flacon cu produs anesteziant (xilocaina 1 sau 2%);

ace pentru injecţii subcutanate;

seringa de 20 ml;

mănuşi sterile pentru medic;

mănuşi de unică folosinţă pentru ajutor;

câmp cu deschidere steril;

câmp pentru tava de materiale;

materiale de dezinfecţie;

materiale pentru pansament;

tava pentru materiale;

tăviţă renală;

container pentru ace;

colector pentru celelalte materiale.

Pentru supraveghere

aparat de tensiune automatic;

puls oximetru;

cărucior pentru urgenţe, posibilitate de oxigenoterapie.

Pregătirea pacientului

se face în prealabil un bilanţ al coagulării: timp Howell, timp Quick, HLG, grup sangvin

Rh, plachete sangvine;

133

se verifică eventuale tratamente anticoagulante sau antiagregante plachetare - Medicul poate efectua în prealabil o echografie abdominală pentru depistarea unor contra indicaţii (ascită, leziuni vasculare);

se linişteşte pacientul explicându-i derularea examenului şi modul de colaborare;

se obtine consimţământul;

pacientul nu mănâncă 12 ore;

pentru combaterea anxietăţii se administrează un calmat cu 30 minute înainte de procedură;

se informează pacientul că procedura durează aproximativ 15 minute.

Participarea asistentului medical la procedură

pacientul este aşezat în decubit dorsal sau în decubit lateral stâng;

se face dezinfecţia tegumentului;

se protejează zona cu câmpul steril;

medicul face anestezie locală;

pacientul este pus să respire amplu, apoi este rugat să respire forţat şi să rămână în apnee;

în expir blocat medicul introduce acul în spaţiul interconstal şi chiar mai jos în caz de hepatomegalie importantă;

se retrage acul şi pe locul punctiei se aplică un pansament compresiv steril;

fragmentul colectat este transferat din lumenul acului în flaconul cu lichid conservant şi trimis la laborator.

Îngrijirea pacientului după puncţie

pacientul este instruit să rămână în repaus, 2 ore în decubit lateral drept pentru a reduce riscurile hemoragiei şi ale scurgerii bilei, 4 ore în decubit dorsal;

se supraveghează funcţiile vitale TA, P, R, T şi prezenţa durerii la intervale de 15 minute apoi 30 şi o oră;

dacă există risc de hemoragie, se pune o pungă cu ghiaţă la locul puncţiei în hipocondrul drept;

se anunţă medicul dacă acuză: durere, greutate în expiraţie, cianoză deoarece pot apărea: hemoragie, peritonită chimică;

pacientul poate mânca după 2 ore de la efectuarea procedurii;

la recomandarea medicului se pot administra hemostatice;

la ieşire este sfătuit să evite efortul fizic (ridicarea greutăţilor) cel puţin o săptămână.

Participarea asistentului medical la puncţia biopsică renală

Este recoltarea cu ajutorul unui ac de puncţie a unui fragment din parenhimul renal pentru examen histopatologic.

Scop/indicaţii:

stabilirea etiologiei insuficienţei renale;

monitorizarea sindromului nefrotic;

stabilirea gradului de afectare în lupus eritematos sistemic (LES);

suspiciunea de neoplasm renal.

Materiale necesare:

ace pentru puncţie;

134

seringi;

materiale pentru anestezie;

flacon cu soluţie fixatoare;

câmpuri chirurgicale;

materiale pentru dezinfecţie;

mănuşi sterile;

tăviţă renală.

Pregătirea pacientului:

se informează asupra necesităţii și derulării procedurii;

se informează pacientului asupra modului de colaborare;

se obţine consimţământul;

pacientul nu mănâncă cel puţin 10 ore înaintea procedurii;

se evaluează testele de coagulare (timp de protrombină, timp parţial de tromboplastină, hemoblobină, hematocrit;

se determină grupa sangvină;

puncţia se poate face sub control ecografic;

poziţia este decubit ventral cu o pernă sub abdomen.

Efectuarea puncţiei

se face dezinfecţia locului: regiunea lombară în dreptul discului, intervertebral L1-L2 la 8 cm de linia mediană;

dacă nu există o contraindicaţie, se preferă rinichiul drept, pentru a evita lezarea splinei şi a unor vase mari;

medicul face anestezie locală;

se acoperă zona cu un câmp steril deschis în centru;

pacientul este invitat să respire şi să rămână în apnee;

medicul execută puncţia, aspiră ţesutul;

se retrage acul şi se exercită presiune asupra locului înţepăturii cel puţin 20 minute;

fragmentele de ţesuturi se îndepărtează din ac prin insuflare de aer cu seringa şi se pregătesc pentru laborator.

Îngrijirea pacientului după puncţie

pacientul rămâne în repaus la pat cel puţin 24 ore în decubit dorsal;

este sfătuit şi ajutat să consume lichide din abundenţă;

se aplică punga cu gheaţă pentru prevenirea hemoragiei;

se controlează funcţiile vitale;

în primele 24 ore poate apărea o uşoară hematurie;

dacă apare febra sau hematuria depăşeşte 24 ore se anunţă medicul;

după externare, pacientul este sfătuit să evite eforturile fizice extenuante.

Participarea la puncţia biopsică a unui nodul mamar

Este pătrunderea unui ac sau trocar la nivelul unui nodul mamar cu scopul de a recolta celule sau un mic fragment de la nivelul respectiv.

Se efectuează cu scopul stabilirii diagnosticului şi a conduitei terapeutice.

135

Pentru puncţionarea unor leziuni infraclinice (foarte mici), la nivelul unor microcalcificări, procedura se realizează sub control ecografic.

Materiale necesare

ace sterile de grosime 6/10 – 7/10 mm şi lungime de 25-38 mm;

seringă de 10 ml:

dezinfectant pentru tegument:

comprese;

lame de sticlă curate, degresate;

flacon fără fixator;

flacon cu substanţă fixatoare pentru fragmentul de ţesut recoltat.

Pregătirea pacientei

se încurajează pacienta explicându-i că singurul disconfort este procedura de înţepătură;

pacienta este aşezată în decubit dorsal sau lateral, cu braţele ridicate deasupra capului, pentru a etala glanda mamară pe planul osos al toracelui.

Participarea asistentului medical la procedură Este de competenţa medicului.

se dezinfectează tegumentele cu betadină;

în cazul unei formatiuni chistice, aceasta se mobilizează cu mâna stângă, se puncţionează, se aspiră;

în cazul formaţiunii tumorale solide, puncţia se realizează după imobilizare cu mâna stângă;

dacă tumora este mare se fac 2-3 puncţii în locuri diferite;

se aspiră cu o forţă moderată pentru a nu extrage sânge;

dacă formaţiunea este chistică şi s-a extras lichid, după centrifugare se examinează sedimentul pe lamă. În cazul în care lichidul este sangvinolent sau nu se poate face aspiraţie, medicul poate recomanda biopsia prin excizie;

se realizează un frotiu, lama se usucă şi se plasează în flaconul gol;

fragmentul recoltat se pune în flaconul cu substanţa fixatoare;

se expediază proba la laborator;

se face compresiune pentru a nu permite scurgerea lichidului sau sângelui;

pentru a preveni hematomul, se poate aplica pe locul înţepăturii un pansament.

Nu sunt necesare îngrijiră specială după puncţie.

Avantajele metodei

metodă simplă, dar destul de exactă;

netraumatizantă;

recoltarea din mai multe locuri permite explorarea aproape completă a leziunii şi obţinerea unor rezultate edificatoare;

este rapidă, rezultatele pot fi obţinute în câteva minute – în caz de leziune neoplazică, pacienta este investigată extensiv pentru adaptarea celei mai bune conduite terapeutice;

rezultatele se corelează cu celelalte investigaţii (ex. clinic, mamografia, ecografia).

Dezavantaje

136

se poate forma un mic hematon la locul puncţiei.

Puncția biopsică medulară

Este obținerea unui fragment cilindric în care se conserva structura medulară, raporturile dintre celule, folosind un trocar special.

Scop/indicații

permite evaluarea morfologiei măduvei, estimarea eritropoiezei și mielopoiezei;

stabilește etiologia unor producții anormale de eritrocite, leucocite sau plachete;

identifică mielonul afectiuni limfo - sau mielo proliferative, metastaza medulară;

completarea datelor obținute prin puncție;

aplazie medulară (bilanț de extensie în linfomul Hodgkin sau non-Hodgkin).

Materiale necesare

trocar Jamshidi sau Mazabrand;

flacon cu lichid conservator pentru fragmentul recoltat.

Pentru anestezie locală

gel pentru anestezie locală;

ace pentru injecţii subcutanat;

ace pentru injecţii intramusculare;

seringi de 20 mm;

flacon de xilocaina 2%.

Pentru dezinfecţie

mănuşi sterile de unică folosinţă;

comprese sterile;

câmp steril cu deschidere centrală;

soluţie dezinfectantă;

pansament uscat;

container pentru ace folosite.

Pregătirea pacientului

se face controlul hemostazei înaintea puncţiei;

puncţia necesită pregătire psihologică, deoarece produce anxietate;

este dureroasă şi necesită anestezie;

se explică derularea şi scopul puncţiei;

se obţine consimţământul;

unii pacienţi au nevoie de administrarea unui tranchilizant pentru creşterea confortului;

locul pentru puncție este creasta iliacă;

poziția pacientului este decubit ventral pe un plan dur cu o pernă sub abdomen, sau decubit lateral cu genunchi flectați;

pacientul este avertizat că aspirația maduvei poate fi dureroasă.

Participarea asistentului medical la procedură

se identifică pacientul;

se verifică indicaţia medicală;

se aşază pacientul în decubit dorsal;

se pregăteşte locul: se spală, se efectuează dezinfecţia;

137

medicul face anestezie locală;

se protejează locul puncţiei cu un câmp steril;

se introduce trocarul traversând periostul şi apoi medicul retrage mandrenul;

se aspiră un eşantion din măduvă cu ajutorul unei seringi;

se pune mandrenul înainte de a retrage acul;

produsul extras se pune pe o sticlă de ceasornic;

asistentul medical preia produsul recoltat şi realizează un frotiu din eşantion care va fi examinat între lamă şi lamelă;

la locul înţepăturii se face dezinfecţie şi se aplică un pansament;

fragmentul recoltat este transferat în flaconul cu substanța conservantă;

locul puncției se presează folosind un tampon și se aplică un pansament steril adeziv.

Îngrijirea pacientului după puncţie

pacientul rămâne în repaus la pat;

se observă locul puncţiei să nu sângereze, să nu apară hematom. Se poate pune o pungă cu gheaţă;

se supraveghează funcţiile vitale;

durerile moderate se combat cu analgezice;

dacă durerile sunt puternice, se anunţă medicul.

Complicatii posibile

hemoragie;

infecție;

fractură sternală;

înțeparea accidentală a marilor vase ca urmare a perforarii lamei osului.

Capitolul 10 PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EXAMINĂRI

IMAGISTICE

10.1 Participarea asistentului medical la efectuarea examenelor radiologice

Aspecte generale

Examelele radiologice sunt investigaţii imagistice realizate cu ajutorul radiaţiilor X, vibraţii electromagnetice cu lungime de undă foarte scurtă, care au capacitatea de a penetra ţesuturile şi de a produce imagini sau umbre (în funcţie de densitate) ce pot fi înregistrate pe film fotografic.

Scop/indicaţii

obţinerea unor informaţii despre organe, aparate care sunt vizibile cu sau fără substanţe de contrast;

stabilirea diagnosticului şi supravegherea evoluţiei unor boli;

monitorizarea tratamentului;

evaluarea durerii sau disconfortului;

identificarea unor anomalii.

Tipuri de examene

- radioscopia;

138

radiografia;

xeroradiografia;

tomografia computerizată.

Responsabilităţi

Medicul clinician:

stabileşte indicaţiile şi contraindicaţiile;

explică pacientului derularea procedurii;

obţine consimţământul;

participă la unele examene (ex: HSG);

Asistentul medical din clinică

participă la pregătirea specifică a pacientului pentru examen în funcţie de organul sau aparatul examinat;

pregăteşte materialele care vor însoţi pacientul la serviciul de radiologie;

însoţeşte pacientul la serviciul de radiologie, stabileşte modul de transport;

supraveghează pacientul după examen;

se preocupă de obţinerea rezultatelor pentru a fi prezentate medicului.

Observații

examenele radiologice se execută la serviciile de radiologie de către personal specializat şi special instruit;

asistenţii medicali din secţie şi cei din serviciile de radiologie trebuie să identifice reacţiile de sensibilitate faţă de substanţele de contrast:

reacţii din partea aparatului cardiovascular: paloare, diaforeză, tahicardie sau bradicardie, palpitaţii, aritmie, edem pulmonar acut, şoc, insuficienţă caridacă congestivă, stop cardiac;

reacţii din partea aparatului respirator: strănut, tuse, rinoree, wheezing, criză de astm bronşic, laringospasm, edem laringian, cianoză, apnee şi stop respirator;

manifestări cutanate: eritem, senzaţii de căldură, urticarie, prurit, dureri la locul injectării, edem angineurotic;

manifestări gastrointestinale: greaţă, vomă, gust metalic, crampe abdominale, diaree, ileus paralitic;

manifestări neurologice: anxietate, cefalee, ameţeli, vertij, agitaţie, dezorientare, stupoare, comă, convulsii;

manifestări urinare: dureri în flancuri, hematurie, oligurie, albuminurie, insuficienţă renală acută;

asistenţii medicali trebuie să acţioneze prompt la recomandarea şi sub supravegherea medicului sau conform unui protocol semnat de medic.

Pregătirea pacientului pentru examinarea radiologică a sistemului osteoarticular

Scop: studierea morfologiei oaselor şi a funcţionalităţii unor articulaţii pentru stabilirea diagnosticului de luxaţii, fractură, tumori, distrofie osoasă.

Deoarece oasele sunt radiopace, nu sunt necesare materiale speciale.

139

Pregătirea pacientului

se dezbracă regiunea cu precauţie, dacă zona este lezată;

se îndepărtează bijuteriile sau alte obiecte radiopace sau care sunt în câmpul de examinare (mărgele, lănţişoare, ceas, telefoane după caz);

se îndepărtează pansamentele, unguentele care ar putea influenţa imaginea radiologică;

se calmează durerea prin administrarea unui analgezic dacă în timpul examenului zona examinată este mobilizată (fracturi, luxaţii, inflamaţii articulare acute);

dacă membrul lezat nu poate fi menţinut fără atele, se pot folosi atele radiotransparente;

în cazul radiografiilor oaselor bazinului, la recomandarea medicului se face o clismă evacuatoare;

pacientul este ajutat să adopte în timpul examinării poziţia indicată de medic.

Îngrijirea după examen

îngrijirile sunt în funcţie de afecţiunea de bază şi acuzele pacientului.

Pregătirea pacientului și participarea la examinarea radiologică a organelor toracice

Procedura este descrisă la capitolul 12 (12.3 Toracocenteza)

Pregătirea pacientului și participarea la examinarea radiologică a tubului digestiv

stabilirea diagnosticului în gastrite cronice, ulcer, gastroduodenal, tumori ale tubului digestiv

evidenţierea varicelor esofagiene, hernie hiatali şi a refluxului gastro-esofagian

pregăteşte pacientul conform recomandărilor medicului clinician;

pregăteşte materialele şi însoţeşte pacientul la serviciul de radiologie;

îngrijeşte pacientul după examen.

Segmentele tubului digestiv nu sunt vizibile radiologic fără substanţă de contrast.

Participarea la explorarea radiologică gastro-intestinală (tranzitul baritat)

Pregătirea pacientului

pacientul este anunţat cu două zile înainte de procedură;

se explică pacientului în ce constă examenul;

este atenţionat ca înainte cu cel puţin 8 ore şi în dimineaţa examenului să nu mănânce, să nu fumeze (creşte secreţia gastrică);

este informat că înaintea examenului, 1-2 zile trebuie să consume un regim neflatulent şi uşor de digerat, format din: supă, ouă, pâine prăjită, unt, făinoase, produse lactate;

seara, în ajunul examenului, se face pacientului o clismă evacuatoare;

în dimineaţa examenului este condus la serviciul de radiologie având asupra lui substanţa de contrast (BaSO₄);

este atenţionat ca în timpul examenului să urmeze indicaţiile medicului;

140

este informat că suspensia baritată are gust de cretă.

Îngrijirea pacientului după examenul radiologic

pacientul este informat că scaunul are culoare albă 1-2 zile după examen;

pacientul este informat că este posibil să apară constipație, caz în care se administrează o lingură ulei de parafină, sau un laxativ;

dacă medicul recomandă, pacientul revine la serviciul de radiologie după 2, 8 sau 24 ore;

pacientul poate să mănânce după 2 ore.

Participarea la examinarea radiologică a colonului

Opacifierea se face:

pe cale bucală (descendentă) după examinarea segmentelor superioare (stomac, intestin) sau după administrarea unei doze de substanţă de contrast cu 8-10 ore înainte de examen;

pe cale ascendentă prin administrarea substanţei de contrast prin clisma baritată la serviciul de radiologie.

Pregătirea materialelor

materiale pentru clisma, sonda strauss;

substanţă de contrast din care se pregăteşte suspensia (300-500 gr BaSO₄/1000-1500ml apă uşor încalzită sau 200 gr BaSO₄ + bolus alba 300gr/ 1000ml apă caldă).

Pregătirea pacientului

este anunţat cu 2-3 zile înainte, explicându-i importanţa respectării regimului alimentar de crutare (neexcitant, nefermentiscibil, neflatulent) format din: brânză de vaci, smântână, ouă fierte, carne slabă fiartă, orez fiert, paine uscată;

cu o zi înainte se administrează regim semilichid, consumă un pahar de lichid pe oră fară lactate;

în ziua examenului pacientul nu manancă, nu bea, nu fumează;

în cursul după-amiezii se face o clismă evacuatoare şi apoi se administrează două linguri de ulei de ricin. În conformitate cu protocolul unităţii se poate proceda şi altfel.

Participarea asistentului medical la procedură

cu respectarea normelor impuse la serviciul de radiologie, clisma se face pe masa de examen, suspensia fiind introdusă lent pentru a reduce senzaţia de defecaţie;

se închide rectul cu sonda Strauss;

se efectuează examen radioscopic (irigoscopie) sau radiografic(irigografie) punându-se în evidenţă modificari anatomice (polipi, dolicocolon, tumori).

Pregatirea pacientului şi participarea la examinarea colecistului şi căilor biliare

Participarea la examinarea radiologică a colecistului şi căilor biliare prin opacifiere intravenoasă

Vezica biliară şi căile biliare sunt vizibile radiologic numai cu substanţa de contrast care contine iod.

141

Materiale necesare:

substanța de contrast.

Pentru prevenirea accidentelor produse de sensibilitatea la iod, se iau măsuri de preventie pregătind anti histaminice, HHC, glucoză pentru perfuzie, trusă pentru perfuzie, seringi, ace pentru injectii i.v.

Pregătirea pacientului:

Pacientul nu necesită pregătire alimentară.

Testarea sensibilitatii la iod se face prin oftalmoreacţie sau prin injectare i.v. a 1 ml substanţă de contrast. Dacă apar semne de sensibilitate, roşeaţă, edem al feţei, cefalee, dispnee, greţuri, vărsături se combat cu perfuzii cu antihistaminice, perfuzii cu glucoza şi noratrinal.

Efectuarea examenului:

pacientul este condus la servciul de radiologie;

daca nu sunt semne de sensibilitate, se administrează foarte lent, în decurs de 10 minute, substanţă de contrast;

se execută radiografii. Căile intrahepatice şi extrahepatice se opacifiază în 15-30 minute;

dacă nu se evidenţiază căile biliare, la 40 minute după terminarea injecţiei, se administrează 2-3 linguri sirop de codeină, 2% într-o singură doză.

Colecistografia cu opacifiere

Colecistografia cu opacifiere pe cale orală presupune

pregătirea alimentară cu 2-3 zile înainte (regim usor digerabil, fără celuloză şi uşor concentrate) iar în preziua examenului se administrează alimente grase (ouă, smântână, unt cu pâine) pentru a favoriza golirea vezicii biliare;

înainte de administrare se face testarea sensibilităţii;

administrarea substanţei de contrast se face conform indicaţiilor lăsând timpul necesar ca aceasta să fie absorbită şi concentrată în colecist.

Observați

Examenul se face foarte rar fiind înlocuit cu echografie.

Pregătirea pacientului și participarea la examinarea radiologică a aparatului renal

Este examinarea cu ajutorul radiaţiilor X are rinichilor şi căilor urinare.

Scop/indicaţii:

evidenţierea conturului rinichilor, cavităţilor pielocaliceale, a căilor urinare, prezenţa calculilor radiopaci sau radiotransparenţi a tumorilor;

stabilirea diagnosticului în malformaţii congenitale, boala chistică renală.

Tipuri de examen;

radiografia renală simplă;

pielografie;

urografie;

cistografie;

arteriografie renală;

142

- retropneumoperitoneu;

Componentele aparatului renal nu sunt vizibile fără substanţe de contrast.

Responsabilităţi:

Medicul clinician

recomandă examenul şi stabileşte contra indicaţiile;

obţine consimţământul;

Asistentul medical

participă la pregătirea pacientului şi a materialelor;

însoţeşte pacientul la serviciul de radiologie şi îl supraveghează după aceea.

Pregătirea pacientului pentru radiografia renală simplă

Materiale necesare

cărbune mineral;

ulei de ricin;

materiale pentru clismă evacuatorie.

Pregătirea pacientului

se anunţă şi se explică pacientului importanţa examenului;

se explică pacientului necesitatea consumării unui regim alimentar şi a unor medicamente pentru combaterea gazelor:

2-3 zile se recomanda regim alimentar fără fibre (fructe, legume, zarzavaturi) şi neflatulent, fără ape gazoaze;

în preziua examenului pacientul consumă un regim hidric (supe, limonade, ceai, apă plată);

în seara dinaintea examenului consumă numai ceai şi pâine prajită;

în dimineaţa examenului nu mănâncă şi nu consumă lichide;

cu două zile înaintea examinarii se administrează cărbune medicinal şi triferment căte 2 tb de 3 ori pe zi;

în seara dinaintea examenului se administrează 2 linguri ulei de ricin (sau alt purgativ recomandat) iar dimineaţa se face clismă evacuatoare;

se recomandă pacientului să-şi golească vezica.

Participarea asistentului medical la procedură

Se explică pacientului că examenul este netraumatizant. Pacientul ste însoţit la serviciul de radiologie. Îngrijirea dupa examen nu este necesară.

Pregătirea pacientului pentru pielografie (urografie excretorie)

Este examinarea radiologică a rinichiului şi pelvisului renal, ureterelor şi vezicii urinare cu ajutorul substanţei de contrast administrată pe cale intravenoasă.

Scop/indicaţii

vizualizarea rinichilor şi căilor urinare;

pentru diagnosticarea pielonefritei și a malformaţiilor congenitale ale tractului urinar;

suspiciune de tumoră renală;

hipertensiune arterială de cauză renovasculară.

Materiale necesare

Aceleaşi ca pentru radiografia renală simplă la care se adaugă:

substantă de contrast Odiston 30%, 60% sau 75%;

medicamente de urgenţă în cazul sensibilităţii la iod.

Pregătirea pacientului:

se face la fel ca pentru radiografia renală simplă;

pacientul este avertizat să reducă ingestia de lichide (pentru ca substanta de contrast să se concentreze la nivelul rinichiului);

în dimineaţa examenului nu manancă, nu bea pentru a scadea volumul de urină;

înaintea efectuării injecţiei cu substanţa de contrast se face clismă evacuatorie.

Participarea asistentului medical la procedură

pacientul este condus la radiologie;

este dezbrăcat şi aşezat pe masa în decubit dorsal;

se realizează o radiografie pe gol;

se face testarea la iod prin injectare lent iv a 1 ml substanţă de contrast timp în care se observă starea pacientului pentru a depista reacţia hiperergica (roşeaţa şi edemul feţei, cefalee, dispnee, greţuri şi vărsături);

daca apar asemena manifestari, administrarea se întrerupe şi se administrează medicaţia de urgenţă;

daca organismul tolerează, se administrează: 20ml Odiston 75% la adulţi (sau 25ml din soluţie 60%), iar la copii, în funcţie de vârstă se administrează 5-15ml soluţie 75%;

Se fac radiografii la 1’, 5’, 10’, 15’, 20’, 30’ urmărind progresia substanţei de la nivelul rinichiului în vezica urinară. Se goleşte vezica şi se face încă o radiografie.

Îngrijirea după procedură:

nu sunt necesare îngrijiri speciale;

pacientul este sfatuit să bea multe lichide.

Pregătirea pacientului pentru pielografie retrogradă

Este examinarea radiologică a sistemului colector renal (calice, pelvis, ureter) prin injectarea substanţei de contrast direct în uretere sub control cistoscopic.

Scop/indicaţii:

examinarea radiologică a ureterelor pacienților la care urografia este contraindicată;

suspiciune de obstrucţie;

rinichi nefunctional.

Materiale necesare:

aceleaşi ca pentru urografie;

substanţa de contrast: Odiston 30% sau iodura de Na 10%.

Pregătirea pacientului:

se obţine consinţămantul;

aceeaşi pentru radiografia renală simplă;

nu mănâncă 8 ore.

Participarea asistentului medical la procedură

pentru reducerea dinsconfortului se poate administra un sedativ;

se face cistoscopie, sub controlul cistoscopului se introduc 5-10 ml substanţă de contrast uşor încălzită pentru fiecare ureter;

introducerea soluţiei se face cu presiune moderată, pacientul fiind supravegheat, se pot produce rupturi ale bazinului sau reflux pielorenal. Este transportat la radiologie cu targa;

se efectuează radiografii dupa 5 minute de la injectarea substanţei de contrast;

se încearcă recuperarea unei părti din substanţa de contrast prin aspirare.

Îngrijirea după examen:

se monitorizează semnele de sângerare sau infecţie. Primele urini pot fi roz, dacă apar resangerarea sau urina conţine cheaguri se anunţă medicul;

se urmareşte eliminarea, se poate instala retenţia;

poate acuza o jena uşoară în abdomenul inferior, senzaţie de presiune asupra vezicii, spasme ale vezicii urinare;

medicul recomanda supozitoare antispastice sau analgezice;

este sfătuit să consume multe lichide.

Participarea pacientului la cistouretrografie (cistografie)

Este explorarea readiologică a vezicii urinare cu substanţa de contrast.

Scop/indicaţii:

indentificarea etiologiei unor afecţiuni;

infecţii urinare frecvente;

incontinenta urinara;

disurie.

Metode de examinare:

radiografia simplă, fără substanţă de contrast evidenţiază calculii intravezicali. nu necesită pregătire;

cistografia cu substanţă de contrast care se poate introduce prin sondaj sau se acumulează în vezică dupa urografie (opacifiere descendentă);

pneumocistografia – vezica se umple la început cu aer şi apoi se injectează substanţa de contrast.

Materiale necesare:

sonda vezicală sterila Foley sau Nelaton sterilă;

pensa pentru clampare;

substanţa de contrast: iodura de Na 10% sau Odiston 30%;

seringa Guyon;

manuşi;

acid baric soluţii sterile;

materialele se aleg în funcţie de metodă.

Pregătirea pacientului:

se anunţă pacientul şi se explică procedura și necesitatea examenului;

se goleşte intestinul gros, se face clismă (rectul plin şi gazele împiedică vizibilitatea);

pacientul este condus la radiologie.

Participarea asistentului medical la procedură În funcţie de metodă:

cistografia cu substanță de contrast introdusă prin sondaj DONC:

se face sondaj vezical, se goleşte vezica şi se face spălătură cu acid boric;

cu seringa Guyon se introduc în vezică 100-200ml din substanţa de contrast;

se închide pensa;

pacientul este rugat să nu urineze decât după sfârşitul examenului;

pneumocistografie:

se restrânge consumul de lichide 10-12 ore înainte;

se goleşte vezica şi se spală;

cu seringa Guyon se introduc 100-150ml aer;

se închide sonda;

prin înţeparea sondei se injectează în vezică substanţa de contrast;

opacifierea descendentă:

după urografie substanţa de contrast se concentrează în vezică după 1-2 ore când se poate face radiografia.

Îngrijirea după procedură

se recomandă consumul unei cantităţi mari de lichide.

Arteriografia renală

Este explorarea rinichiului prin administrarea substanţei de contrast prin artera renală sau femurală.

Participarea asistentului medical la procedură

pregătirea pacientului se face ca pentru celelalte examinări renale;

radiografiile se fac la 2-3 secunde, 6 şi 8 secunde de la începerea administrării substanţei de contrast.

Pregatirea pacientului pentru examinarea radiologică prin pneumoperitoneu

Este examenul radiologic care evidenţiază contururile rinichilor după introducerea aerului în spaţiul retroperitonal.

Participarea la examen

aerul se introduce cu aparatul de pneumotorax;

pacientul nu mănâncă în dimineaţa examenului;

în seara precedentă se face clisma evacuatoare;

medicul introduce în loja renala 1000-1200 ml gaz după care se execută radiografia;

la locul puncţiei se aplică un pansament steril.

Pregătirea pacientului şi participarea la examinarea radiologică a sistemului nervos

Mielografia

Mielografia constă în explorarea radiografică a conţinutului rahidian prin injectarea în spaţiul subarahnoidian a unei substanţe de contrast iodate hidrosolubile.

Acest examen permite să se vizualizeze cu precizie structurile vertebrale şi paravertebrale lombare (vertebre, discuri intervertebrale, ligamente musculare, măduva spinării). După introducerea scanner-ului şi apoi a rezonanţei magnetice, această tehnică este din ce în ce mai puţin utilizată.

Indicaţii și Contraindicaţii

Indicații:

sindroame neurologice determinate de o compresiune medulară sau radiculară;

tumori cerebrale sau neuromeningiene (atunci când scanner-ul şi IRM sunt neconcludente).

Contraindicaţii:

alergie la substanţa iodată;

hipertensiune intracraniană.

Pregătirea pacientului

se explică pacientului procedura;

se obţine consimţământul informat;

se face anamneza pentru a exclude un eventual istoric de alergie la iod;

se face fundul de ochi pentru a exclude semnele de hipertensiune intracraniană;

se planifică la radiologie;

se cere pacientului să rămână nemâncat în dimineaţa examinării;

se montează un cateter/branulă pe o venă periferică;

se injectează substanţa iodată în canalul rahidian (Omnipaque) prin puncţie rahidiană efectuată lombar, direct pe masa radiologică;

după localizarea radioscopică a segmentului considerat suspect, se efctuează radiografii din 2 planuri: anteroposterior şi profil;

pentru efectuarea în bune condiţii a mielografiei se recomandă utilizarea unui aparat de radiodiagnostic prevăzut cu masă basculantă telegidată, cu inagine amplificată prin amplificatorul de luminozitate cuplat cu un monitor TV şi transmisă în cabina de comandă bine protejată contra radiaţiilor X.

Rezultate

Mielografia pune în evidenţă:

forma şi dimensiunile canalului spinal;

permeabilitatea acestuia, eventualele obstacole;

forma, dimensiunile şi uneori, chiar natura obstacolului;

pacientul va rămâne la pat până ce iodul va trece în circulaţia sistemică (5-6 ore).

10.2 Rolul asistentului medical în efectuarea examenelor cu izotopi radioactivi (scintigrafie) Este examinarea cu radionuclizi care emit radiaţii gamma, care se pot pune în evidenţă cantitativ şi calitativ cu ajutorul detectoarelor.

Radionuclizii prezintă afinitate pentru anumite organe, pentru ţesuturi paciente în care se fixează.

Scop/indicaţii:

detectarea modificărilor structurale ale unor organe bazată pe existenţa unor diferenţe de concentraţie a materialului radioactiv în tesuturile normale şi anormale în ariile studiate;

vizualizarea unor organe şi regiuni care nu pot fi văzute radiologic;

depistarea tulburărilor perfuziei tisulare la nivelul organelor şi ţesuturilor;

diferenţierea tumorilor maligne de cele benigne;

monitorizarea evoluţiei tumorilor şi a raspunsurilor la tratamente (iradiere, chimioterapie).

Examenele cu izotopi se fac numai în departamentul de medicină nucleară.

Examenele se fac şi ambulator.

Pacientul are nevoie de informaţii preprocedurale şi de educaţie post procedurală.

Substanţele marcate cu izotopi radioactivi se administrează de către personal instruit, la serviciul de medicină nucleară.

Se folosesc:

substanţele marcate cu izotopi recomandate pentru un anumit tip de examen;

substanţe care limitează fixarea izotopilor în alte organe (daca este cazul);

materiale necesare administrării trasorilor (radionuclizilor);

materiale de protecţie specifice serviciilor de medicină nucleară.

Pregătirea pacientului:

se explică pacientului riscurile şi beneficiile;

Beneficii:

eliminarea substanţei radioactive se face relativ repede prin urină şi fecale;

technetiu, cel mai utilizat trasor, se reduce dupa 6 ore şi dispare dupa 24 ore;

metastazele sunt depistate cu 6-12 luni înainte;

iradierea este mai mică decât în cazul examinării radiologice

Riscuri:

un pericol radioactiv există dar este minim deoarece se folosesc doze foarte mici;

uneori localizarea tumorilor este foarte dificilă, apar contururi neclare deoarece ţesutul normal din jur absoarbe radionuclidul;

se evaluează starea pacientului pentru a se stabili dacă:

se poate deplasa singur sau are nevoie de fotoliu rulant;

prezintă constrangeri fizice: sonda, pungi de colectare a urinii, linie venoasă, sonda nazogastrică şi necesită precauţii;

este diabetic și trebuie să ia medicamente;

necesită alte examene scintigafrice pentru a stabili ordinea executării (scintigrafa se face înaintea altor examene radiologice cu substanţe pe baza de iod);

se verifică dacă pacientul a respectat recomandările;

se indepartează obiectele metalice, bijuteriile din câmpul de examinare;

la femeile de vârstă fertilă se face examenul ginecologic;

dacă pacienta alăptează se apreciază riscurile și beneficiile. Când examenul se impune, pacienta nu va alăpta 2-3 zile.

Particularităţi pentru diferite tipuri de examen:

Scintigrafia cardiacă

Indicaţii:

infarctul miocarid;

evaluarea funcţiei ventriculare;

evaluarea perfuziei miocardice.

Se folosesc technetiu 99, taliu 201 care se administrează i.v. cu 15 minute sau 4 ore înaintea examenului;

Scintigrafia de perfuzie

injectarea se face în timpul efortului a unui radiotrasor (technetiu 99 ml, taliu 201);

înregistrarea se face câteva minute mai târziu;

studiază funcţia de pompă cardiacă şi modificarea peretelui miocardic.

Scintigrama infractului miocardic

se realizează cu technetiu 99 m;

localizează leziunea, dimensiunea şi extinderea la 24-96 ore de la debut;

pentru a facilita excreţia biliară a radiotrasorului se administrează lapte după injecţia cu technetiu (izonitril).

Pregătirea pacientului

nu mănâncă cel putin 4 ore;

nu fumează cel puţin 4-6 ore;

se întrerupe medicaţia (cu acordul medicului) cel puţin cu 24 ore înainte;

este informat că testul dureaza în medie 30 minute;

trebuie să consume multe lichide pentru a favoriza eliminarea trasorului.

Scintigrafia cu galiu

Studiază existenta unor boli inflamatorii (pneumonie, pielonefrită, TBC, tumori beningne/maligne):

se face clisma evacuatorie;

se injectează galiu;

dupa 4-6 ore se scanează întreg corpul fiind aşezat alternativ în decubit dorsal, ventral şi lateral;

se face reexaminare dupa 24, 48 şi 72 de ore.

Testul durează 30-60 minute.

Scintigrafia hepatobiliară

Foloseşte ca radiotrasor technetiu 99m administrat i.v.

Apreciază funcţiile ficatului şi vezicii biliare, permite vizualizarea vezicii biliare, identifică disfuncţia sfincterului Oddi.

Pentru stimularea contracției ampulei Vater se administrează i.v. morfină sulfat care reproduce simptomatologia tipică colicii biliare.

Ritmul obţinerii imaginilor depinde de prezenta sau absenţa vizualizării vezicii biliare, ductului biliar comun sau duodenului.

Scintigrafia hepatosplenică

Dă relaţii cu privire la poziţie, formă şi dimensiunile normale.

Poate detecta tumori metastaze hepatice şi splenice, traumatisme hepatice sau splenice, ciroza hepatică.

Procedura constă în administrarea i.v. a unui radiotrasor (albumina coloidală marcată cu sulfură de tehnetiu). Cea mai mare parte de radio nuclid se concentrează în ficat. Nu necesită pregătire preprocedurală şi îngrijire după examen.

Scintigrafia cu octreotid

Se realizează pentru identificarea şi localizarea tumorilor/metastazelor neuroendocrine, monitorizarea tumorilor neuroendocrine.

Foloseşte octreotrid (un analog de somatostatina, marcat cu I¹²³ sau Iridiu¹¹¹ ).

Medicul stabileşte dacă e cazul să se întrerupă tratamentul cu cel puţin 2 săptămâni înaintea examinării.

Participarea asistentului medical la procedură

timp de 3 zile se administrează pacientului câte 5 picături Lugol pentru a preveni captarea nuclidului de către tiroidă;

se administrează radionuclidul i.v.;

după o oră se scanează întreg corpul cu detectorul de raze. Pacientul se aşează succesiv în decubit dorsal, lateral, ventral şi se obţin filme;

după 2 ore se dă un prânz gras, pentru a facilita excreţia biliară;

dupa 4 ore se administrează un purgativ;

se repetă scanarea la 2,4, 24, 48 de ore după injectare.

Scintigrafia osoasă

evidenţiază prezenţa neoplasmelor sau metastazelor osoase, fracturilor, bolii artrozice, poliartritei reumatoide, osteomotlitei, necrozei osoase, bolii Paget. Permite diagnosticarea şi evaluarea extensiei fracturilor, neoplasmelor şi metastazelor osoase;

se folosește technetium 99, care se administrează i.v. cu 1-3 ore înainte de înregistrare;

pacientul va fi culcat în decubit dorsal şi scanat;

se sfătuieşte pacientul ca între injectare şi examinare să bea cel puţin 2 litri de apă pentru eliminarea trasorului

scanarea durează 30-60 minute.

Scintigrafia paratiroidiană

Evidentiază adenoame, cancere, hiperplagia de paratiroidă.

Foloseşte 2 metode scintigrafice administrate cu technetium 99m şi iod 131 şi cea dea doua numai cu technetium.

Înregistrarea imaginilor se face după 15 minute şi respectiv 3 ore de la injectare.

Nu se administrează substante de contrast care coţin iod pentru că modifică rezultatele.

Scintigrafia pulmonară de perfuzie/ventilaţie

Se obţine consimţământul scris al pacientului.

În scintigrafia de perfuzie se administrează i.v. albumina, marcată cu radiotrasor.âPacientul este aşezat pe rand în decuibt dorsal, lateral şi ventral timp în care detectorul de raze înregistrează pe filme radiologice.

Scintigrafia de ventilaţie foloseste Xenon 133 sau Kripton 81m care se inhalează.

Se îndepărtează toate bijuteriile sau obiectele metalice din jurul toracelui.

Scintigrafia renală

Evaluează structura şi funcţia renală, detectează malformaţii congenitale, tulburări de circulaţie renală, tumori renale.

Tipuri de scintigrafii renale:

scintigrafia de perfuzie;

scintigrafia structurală;

renogramă (studiază captarea și excreţia unor substanţe cu care apreciază răspunsul tensiunii arteriale la tratament);

Radiotrasorul se injectează i.v.

Se foloseşte technetium 99m.

Înaintea testului pacientul trebuie să bea cel puţin 2 pahare de apă şi să urineze.

Durata testelor variaza între 1-4 ore.

Dupa test pacientul trebuie să bea multe lichide pentru eliminarea substanţei radioactive.

Testul este slab iradiant, nedureros.

Scintigrafia tiroidiană

Evidentiază: adenomul, cancerul, tiroidita, boala Graves, hiper şi hipo tiroidia.

Se foloseşte Technetium 99m.

La pacienţii cunoscuţi cu cancer de tiroidă la care s-a aplicat tratament, examenul se face anual cu iod 123 pentru a identifica eventualele metastaze.

Cu câteva săptămâni înainte pacientul nu face explorări cu substanţe iodate, nu consumă alimente care conţin iod.

Cu avizul medicului pacientul întrerupe unele tratamente cu antitusive, polivitamine, antitiroidiene care pot influenţa funcţia tiroidiană.

Scintigrafia mamară

Se foloseşte atunci când mamografia nu este concludentă şi pentru stadializarea cancerului.

Radiotrasorul (technetiu 99m) are afinitate pentru ganglionii axilari, metastazali.

injectarea substanţei se face în sânul controlateral sânului suspect;

înregistrarea se face după 10 minute de la injectare;

nu se efectuează procedura înaintea menstrelor deoarece se produce o hiperplazie benignă şi creşte captarea;

pentru a facilita excreţia urinară este necesară creşterea consumului de lichide

Este recomandat ca persoanele care au efectuat examene cu izotori:

Să nu vină în contact cu copiii 24 ore;

Să nu consume o cantitate mare de apă;

După folosirea wc-ului să tragă apa de 2-3 ori.

10.3 Participarea asistentului medical la examenul cu ultrasunete (echografice) Ultrasonografia este examinarea neinvazivă pentru vizualizarea structurilor din ţesuturile moi ale corpului, prin înregistrarea reflectării undelor sonore îndreptate către ţesuturi.

Scop/indicaţii:

vizualizarea în timp real a organelor abdominale (aorta abdominală, ficat, vezică şi canalele biliare, pancreasul, rinichi, ureterele, vezica urinară);

evaluarea motilităţii unor organe, a formei, dimensiunilor, poziţiei;

evaluarea unor structuri slab vizualizate radiologic sau inaccesibile;

stabilirea diagnosticului de sarcină, urmărirea ritmului de creştere a sarcinii, sarcini multiple, malformaţii fetale.

Materiale necesare:

gel pentru realizarea contactului cu tegumentul;

prosop textil sau de hartie pentru îndepărtarea gelului.

Pregătirea pacientului:

se prezintă pacientului avantajele şi dezavantajele.

Avantaje:

nu prezinta risc de radiaţii;

pregătirea este minimă;

nu necesită substanţe de contrast;

nu influentează fătul, se poate repeta fără risc;

nu necesită spitalizare, se poate efectua ambulatoriu.

Dezavantaje:

nu pot fi examinate structurile pline cu aer (plămân, intestin);

la pacienţii obezi undele ultrasonore sunt atenuate.

se explică tehnica procedurii, modul de colaborare;

se culeg informaţii despre eventualele alergii la latex;

se iau măsuri pentru îndepartarea gazelor dacă se înterpune în faţă fluxului undelor;

se inspectează zona pentru a nu exista leziuni (gelul se aplică pe pielea integră)

se iau măsuri pentru asigurarea imobilităţii copiilor;

unele examene necesită post alimentar şi întreruperea fumatului;

examenele radioscopice cu bariu se fac înaintea ecografiei.

Participarea asistentului medical la procedură

se verifică dacă pacientul a respectat recomandările;

se aşează în poziţie adecvată examenului;

se asigură contactul permanent între transductor şi tegument.

Ecografia transesofagiană

Examen endoscopic şi ultrasonor pentru vizualizarea cordului din poziţia retrocardiacă eliminând interferenţele cu alte structuri: ţesut subcutanat, oasele toracelui, plămâni.

Medicul plasează transconductorul ecografic în esofag cu ajutorul endoscopului.

Pacientul nu trebuie să mănânce cel puţin 8 ore.

Participarea asistentului medical la procedură

se montează un cateter intravenos;

se sedează pacientul;

se aplică electrozi pentru ECG, se monitorizează cordul;

se monitorizează TA prin aplicarea unei manşete a tensiometrului;

se montează un pulsoximetru;

se aşează pacientul în decubit lateral stâng;

se anesteziază faringele şi se introduce endoscopul prin cavitatea bucală până la esofag;

se face examinarea;

se monitorizează atent pacientul încă o oră;

Ecografia transesofagiana poate vizualiza: infarctul miocardic, cardomiopatia, defecte septale.

Echografia transtoracică

Permite vizualizarea şi aprecierea funcţiilor cordului.

Participarea asistentului medical la procedură

pacientul este aşezat în decubit dorsal;

se aplică pe torace un gel care să faciliteze transmiterea ultrasunetelor;

se examinează cordul;

se îndepartează gelul.

Nu necesită îngrijire după procedură.

Echografia abdominală

Permite vizualizarea aortei abdominale ficatul, vezicii şi căilor biliare, pancreasului, rinichilor, ureterelor şi vezicii urinare.

Nu necesită substanţă de contrast, procedura este utilă pentru femeile gravide, pacienţi alergici sau cu insuficienţă renală.

Pacientul nu mănâncă înaintea testului.

Poziţia pacientului este în funcţie de organul vizat, de obicei decubit dorsal.

Prezenţa gazelor şi braiului în abdomen distorsionează imaginea.

Echografie Doppler arterio-venoasă

Evaluează permeabilitatea vaselor de sange, direcţia şi viteza fluxului sangvin, ultrasunetele fiind reflectate de eritrocite.

Participarea asistentului medical la procedură

se descoperă membrele de investigat şi se aplică gelul conductor;

fluxul venos poate fi reprodus ca un sunet șuierător (dacă vena este trombozată nu se percepe nici un zgomot);

zonele de ocluzie şi gradul de obstrucţie sunt identificate prin scanare Duplex;

Pentru examenul arterelor se poate opri circulaţia venoasă prin aplicarea manșetelor de tensiometru la coapsă, gambă, și gleznă;

transductorul se plasează imediat sub manşeta umflată (presiunea fiind la un nivel superior

TA sistolice înregistrate în extremintatea normală);

se eliberează lent presiunea din manşetă şi se notează valoarea cea mai mare a TA la care apare aspectul caracteristic de semnal Doppler şuierator;

procedura se repetă pentru fiecare nivel.

Examenul echografic duplex al arterelor carotide

Vizualizează arterele carotide, măsoară amptitudinea pulsului carotidian, apreciază viteza şi direcţia fluxului sanguin.

Participarea asistentului medical la procedură

pacientul este aşezat în decubit dorsal cu capul fixat pentru a împiedica mişcarea laterală;

se aplica gelul şi se face examinarea;

testul evidenţiază ocluzia sau stenoza arterei carotide. Este indicat ca atunci când:

există semne neurologice (tulburări acute de vorbite, de vedere, semi-pareză, parestezii, atacuri ischemice tranzitorii);

pacientul acuză cefalee;

se percep sufluri pe artera carotidă.

Echografia pelvină

Dă relaţii asupra prezenţei şi evoluţiei sarcinii şi asupra patologiei aparatului genital la femei.

Se poate realiza pe două căi:

abdominală;

vaginală.

Echografia în obstetrică

Dă relaţii asupra existenţei sarcinii, locului de nidaţii (cavitatea uterină sau în afara acesteia), inserţii placentare (placenta praevia, sarcina unică sau multiplă, prezentație, vârsta sarcinii, asupra dezvoltării în raport cu vârsta sarcinii, feţi macrozomi sau retard de creştere intrauterină). Testul este inofensiv pentru făt.

În primul trimestru, echografia se realizează pe cale transvaginală, în trimestrul 2 şi 3 se preferă calea abdominală.

Pacienta se aşează în decubit dorsal.

Calea abdominală necesită uneori vezică plină pentru a se putea diferenţia de sacul gestional. Dacă vezica este goală cu o oră înaintea examenului se oferă pacientei 3 pahare mari de apa şi este rugata sa nu mictioneze până la terminarea examenului.

În trimestru 2 şi 3 de sarcină prezenţa scheletului fetal permite biometria şi depistarea unor eventuale anomalii.

Efectuarea examenului presupune aplicarea gelului pe zona abdominală.

Calea vaginală nu necesită pregătire, vezica poate fi goală.

Sonda vaginală este prevăzută cu un capișon care conţine un gel apos, fără să se întrepună aer între extremitatea sondei şi capișon.

Metoda se prefera în cazul persoanelor obeze, cu multiple cicatrici abdominale.

Echografia pelvină în ginecologie

Se efectuează de regulă pe cale transvaginala.

Permite vizualizarea uterului şi a ovarelor (formă, structură, poziţie).

Trompele nu sunt vizibile decât în cazuri patologice.

Este utilă pentru diagnosticarea fibromului uterin, polipilor, chisturilor de ovar, evidenţierea abdomenului îngroşat, identificarea cancerelor.

Echografia de prostată şi rect la bărbaţi

Permite evaluarea prostatei, veziculelor seminale, rectului şi ţesutului perirectal.

Participarea asistentului medical la procedură

se face o clismă evacuatorie cu aproximativ o oră înainte, prezenţa materiilor fecale poate altera vizualizarea;

154

pacientul este aşezat în decubit lateral stâng sau decubit dorsal;

pentru examinarea endorectală aparatul este plasat într-un sac de latex lubrifiat. Explorarea poate vizualiza:

hipertrofia beningă de prostată, cancerul de prostată sau rect, prostatita, tumoare de vezicule seminale.

Echografia scrotală

Poate vizualiza tumori testiculare beninge sau maligne, orhita, hidrocelul, varicocelul, epididimul, hernia scrotala, criptoshidia, infarctul testicular, torsiunea testiculara.

Se poate folosi pentru ghidarea acului de biopsie în cazul unei suspiciuni de cancer de testicul. Testul este netraumatizant, nu necesită pregătire specială, se poate face în orice moment al zilei, durează aproximativ 20 minute.

Echografia tiroidiană

Diferenţiază chiste de noduli tiroidieni, monitorizează răspunsul la tratament, poate fi folosită şi la gravide.

Pacientul este aşezat în decubit dorsal cu capul în hiperextensie.

Nu necesită pregătire specială.

Echografia ochiului

Permite examinarea părţilor exterioare atunci când mediile transparente sunt opace şi este utilă în urmărirea dezlipirii de retină.

Echografia mamară – examen fără risc permite studierea structurilor sânului, decelează formaţiuni tumorale cu diametrul mai mare de 1 cm.

Face diferenţierea între formaţiuni chistice şi tumorale (tumori solide sau lichide), oferă criterii semiologice pentru malignitate sau benignitate, permite ghidarea puncţiei citologice.

Capitolul 11 PARTICIPAREA ASISTENTULUI MEDICAL LA EXAMENE ENDOSCOPICE

11.1 Aspecte generale

Examenele endoscopice reprezintă vizualizarea şi examinarea directă a organelor sau cavităţilor cu ajutorul endoscoapelor – aparate cu fibre optice şi un sistem de lentile ataşate unui tub flexibil sau rigid.

Endoscopiile sunt de competenţa medicului.

Scop/indicaţii

examinarea cavităţilor şi organelor pentru stabilirea diagnosticului;

efectuarea unor manevre/intervenţii chirurgicale;

recoltarea unor fragmente de tesut in vederea biopsiei;

Tipuri de examene:

artroscopia;

bronhofibroscopia;

cistoscopia;

colposcopia;

colonoscopia;

esofagogastroduodenoscopia;

histeroscopia;

laparoscopia;

mediastinoscopia;

rectosigmoidoscopia;

toracoscopia.

Responsabilități:

Medicul:

stabileşte indicaţiile;

identifică eventuale contraindicaţii;

explică pacientului derularea examinării;

obţine consimţământul informat;

efectuează examinarea.

Asistentul medical:

pregătește materialele pentru examen;

participă la pregătirea pacientului;

însoţeşte pacientul la laboratorul de endoscopie;

asigură poziţia pacientului în timpul examenului;

supraveghează starea pacientului şi informează medicul cu privire la modificările observate;

preia produsele recoltate (dacă este cazul) le etichetează şi le înaintează laboratorului;

îngrjieşte şi supraveghează pacientul după examen.

Observații

În funcţie de organizarea serviciului unele sarcini sunt îndeplinite de asistentul din secţia cu paturi, altele de cel care lucrează la laboratorul de endoscopie.

11.2 Participarea asistentului medical la efectuarea esofagogastroduodenoscopiei Esofagogastroduodenoscopia este examinarea endoscopica a porţiunii superioare a tubului digestiv (esofag, stomac, duoden).

Poate fi examinată numai o porţiune (esofagoscopie, gastroscopie, duodenoscopie) sau toate cele 3 segmente.

Scop/indicaţii:

stabilirea diagnosticului în tumori benigne sau maligne, hernia heatală, esofagita, gastrită, duodenită, varice esofagiene;

diagnosticarea infecţiei cu helicobacter pylori;

biopsia formațiunilor suspecte;

evaluarea duăa digestia de substanţe corozive;

identificarea surseri de sângerare;

intervenţia chirurgicală cu ajutorul laserului.

Materiale necesare

fibroscop lung flexibil prevăzut cu 3 canale (un canal pentru vizualizare, unul pentru insuflare de aer, şi aspirare de lichid, și al treilea pentru introducerea diverselor anexe sau instrumente);

anexele fibroscopului;

recipiente pentru recoltări;

flacoane cu soluţie conservantă daca se face biopsie;

medicamente pentru anestezie şi pentru combaterea accidentelor conform recomadării medicului: xilocaina spray, stomacaina spray, novocaina 1%, xilina pentru badijonare locală;

material de protecţie: maşti, ochelari, şorturi impermeabile;

comprese sterile;

manuşi sterile;

tăviţă renală.

Pregătirea pacientului

începe din momentul anunţării necesitătii examenului;

se încurajează pacientul, se lămuresc unele temeri;

se explică modul de derulare a procedurii şi de cooperare;

dacă se recoltează pentru biopsie este necesar un bilanţ al hemostazei;

medicul trebuie să se asigure că pacientul nu ia anticoagulante sau antiagregante;

se obţine consimţământul;

pacientul este anunţat că în seara dinainte şi în dimineaţa examenului să nu mănânce;

dacă funcţia evacuatorie a stomacaului este încetinită, în seara premergătoare examenului se face o spălătura gastrică;

se administrează medicaţie preprocedurală la pacientul axios (seara şi dimineaţa) conform indicaţiei medicului.

Participarea asistentului medical la procedură

examinarea se face în laboratorul de endoscopie;

pacientul este aşezat pe masă în decubit lateral stâng;

se servesc medicului materiale necesare pentru anestezie;

se introduc fibroscopul încet până în stomac;

pentru vizualizare cavităţilor digestive se insuflă aer;

se explorează fiecare segment;

la sfârşitul procedurii se aspiră excesul de aer şi secreţiile gastrointestinale;

produsele recoltate se pregătesc pentru laborator.

Îngrijirea pacientului după procedură

pacientul rămâne sub supraveghere la laboratorul de endoscpie 30 minute;

nu mănâncă, nu bea 2 ore până la restabilirea reflexului de deglutiţie;

este posibil să acuze uşoară disfagie şi disfonie;

este informat că manisfestările dispar, se recomandă gargară şi inhalaţii cu mentol;

senzaţia de balonare este normală după esofagogastroduodenoscopie. Daca nu dispare, pacientul nu elimină mucusul şi aerul, acuză dureri se anunţă medicul care poate să recomande aspiraţie cu sonda gastrică;

se supraveghează scaunul;

    se măsoară temperatura;

se observă respiraţia;

acă apar sângerare, febră sau dureri abdominale se anunţă medicul.

11.3 Participarea asistentului medical la efectuarea colonoscopiei

Colonoscopia este examenul vizual direct al colonului cu ajutorul unui coloscop flexibil, lung de 135-185 cm care permite observarea/vizualizarea colonului sigmoid, descendent, transvers şi ascendent până la cec.

Scop/indicaţii:

stabilirea diagnosticului în suspiciune de cancer de colon, polipi colonici, hemoroizi;

boli intestinale inflamatorii;

rectoragii;

excizia polipilor colonici;

obţinerea biopsiilor tisulare.

Materiale necesare:

materiale de protecţie: aleză, muşama, mănuşi de unică folosinţă:

materiale pentru colonoscopie:

colonoscopul cu anexe în funcţie de scopul examenului;

pensa pentru biopsie;

eprubete, recipiente cu soluţii conservatoare pentru materialul recoltat;

materiale pentru anestezie sau medicamente pentru reducerea sensibilităţii şi anxietăţii;

vaselină sterilă pentru lubrifiere;

materiale pentru asepsie şi antisepsie:

soluţii dezinfectate cerute de medic;

câmpuri sterile prevăzute cu deschidere centrală;

comprese sterile.

Pregătirea pacientului

se explică pacientului necesitatea examenului şi modul de colaborare;

este informat asupra senzaţiilor neplăcute (durere, presiune) pe care le poate avea la introducerea şi înaintea colonoscopului;

dacă examenul este însoţit de intervenţie chirurgicală (biopsie, rezecţie de polipi) se face un bilanţ al hemostazei;

rezultatul examenului depinde în mare măsură de pregătirea/curăţirea colonului care se realizează prin:

regim alimentar fără reziduri 3 zile înainte de examen: se evită legumele (conţin fibre şi cresc deşeurile fecale), fructele crude sau uscate, cerealele, brânza fermentată, sosurile;

regim alimentar recomandat: produse lactate, carne albă (peşte, pasăre fără sos, făinoase, pâine veche, biscuiţi, produse dulci şi produse grase);

se administrează purgativ – FORTRANS – care se prezintă sub formă de pudră solubilă (4 plicuri care se dizolvă în 4 litri de apă). Soluţia este ingerată în priza

unică, 4 litri cu o seara înainte în 4 ore, sau fracţionat 2 litri seara şi 2 litri dimineaţa.

Se recomandă ca ultimul pahar să fie băut cu 3-4 ore înainte de examen.

Pacientul este atenţionat că soluţia are un gust foarte dulce, poate produce grețuri şi vărsături.

cu o seară înainte pacientul poate poate servi o masă foarte uşoară – să nu mănânce cel puţin 4 ore înainte de examinare;

este atenţionat să nu ia fier sau cărbune timp de 8 zile înainte de examinare;

după ce pacientul este informat asupra riscurilor se obţine acordul scris;

dacă examinarea este asociată cu intervenţia chirurgicală se consultă un anestezist, se montează o linie venoasă;

se îndepartează proteza dentară dacă se face anestezie generală;

examinarea nu se face, nefiind concludentă, dacă pacientul a facut un examen cu sulfat de bariu în ultimele 48 ore.

Participarea asistentului medical la procedură

se identifică pacientul;

se verifică recomandarea medicală;

se verifică dacă pacientul a respectat indicaţiile privind curăţirea colonului;

se aşează pacientul în decubit lateral stâng cu genunchii flectaţi;

se acoperă zona ano-perineală cu un câmp steril prevăzut cu deschidere centrală;

se lubrifiază vârful tubului cu vaselină sterilă şi se introduce încet prin anus cu mişcări uşoare de rotaţie;

tubul colonoscopului este introdus încet sub controlul monitorului de care este legat;

pentru destinderea pereţilor colonului în vederea examinării se introduce aer;

în timpul examinării asistenta linişteşte pacientul, îi recomandă să se relaxeze și să colaboreze;

urmăreşte funcţiile vitale;

schimbă poziţia pacientului dacă medicul solicită;

serveşte medicului piesele anexe în funcţie de scopul şi indicaţia examenului;

primeşte materialele extrase şi le pregăteşte pentru expedierea la examene de laborator.

Îngrijirea pacientului după colonoscopie

dacă s-a făcut anestezie generală, pacientul rămâne în sală până la trezire;

se supraveghează pulsul, TA, T^o, dureri abdominale;

se hidratează pacientul dacă acuză slăbiciune;

pot apărea: dureri abdominale, febră, frisoane, scaun cu sânge, situaţii în care este necesară continuarea spitalizării;

senzaţia de balonare determinată de introducerea aerului dispare treptat.

11.4 Participarea asistentului medical la efectuarea rectosigmoidoscopiei Rectosigmoidoscopia este endoscopia porţiunii inferioare a intestinului gros.

Scop/indicaţii:

vizualizarea de hemoroizii, polipi intestinali, colită ulceroasă, boala Crahn, sindromul colonului iritabil;

recoltarea unor fragmente pentru biopsii.

159

Materiale necesare

rectosigmoidoscopul;

vaselină sterilă;

tampoane de vată;

mănuşi sterile;

câmp steril cu orificiu central;

soluţie saturată de MgSO₄;

mediu de cultură pentru examene bacteriologice;

pensă pentru biopsie;

pensă anatomică;

flacon cu formol pentru fragmentul de biopsie.

Pregătirea pacientului

pacientul consumă un regim alimentar fără reziduri: se evită legumele (conţin fibre şi cresc deşeurile fecale), fructele crude sau uscate, cerealele, brânza fermentată, sosuri;

se face clisma evacuatorie înaltă;

cu 2-3 ore înaintea examenului se face o nouă clismă înaltă sau prin sifonaj pentru a îndepărta complet resturile de materii fecale şi exudatele patologice;

Participarea asistentului medical la procedură

se dezbracă regiunea inferioară a corpului;

se aşează pacientul în poziţie genupectorală cu uşoară lordoză a regiunii lombare;

se acoperă pacientul cu un câmp steril cu deschidere centrală în zona anusului;

se unge tubul rectoscopului cu vaselină;

se oferă medicului mănuşi sterile pentru a efectua un tuseu rectal, apoi se oferă alte mănuşi sterile pentru a manevra rectoscopul;

medicul introduce rectroscopul după ce a fost lubrifiat;

se insuflă aer dacă medicul solicită;

se pregătesc tampoane cu sulfat de magneziu şi se oferă medicului şi dacă le solicită în vederea combaterii spasmelor din zonele examinate;

dacă este nevoie, resturile de materii fecale sunt îndepărtate cu tampoane uscate;

se preiau produsele recoltate şi se pregătesc pentru a fi trimise la laborator.

Îngrijirea pacientului după procedură

se face toaleta regiunii anale;

se îndepărtează mucozitățile și resturile de substanță lubrifiantă;

dacă s-a efectuat biopsie, este posibil să se observe o ușoară sângerare;

se anunță medicul în caz de sângerare, febră sau durere mare.

11.5 Participarea la asistentului medical la bronhoscopie Procedura este descrisă la capitolul 12 (12.2 Bronhofibroscopie).

11.6 Participarea asistentului medical la efectuarea pleuroscopiei (toracoscopie) Pleuroscopia/toracoscopia) este examinarea endoscopică a cavităţii pleurale, a suprafeţei plămânului, după constituirea pneumotoraxului artificial (insuflarea aerului în cavitatea pleurală).

160

Scop/indicaţii:

vizualizarea directă a pleurei parietale şi viscerale, plămânilor şi mediastinului;

drenarea revărsatelor pleurale, obţinerea de fragmente tisulare;

diagnosticarea neoplasmului pulmonar/pleural, metastazelor pulmonare, infecţiilor pleuro-pulmonare.

Materiale necesare:

pleuroscop (toracoscop);

aparat pentru introducerea aerului;

câmpuri sterile, comprese sterile;

mănuşi sterile;

ace şi seringi pentru anestezie, soluţie anestezică;

material de dezinfecţie: soluţie dezinfectantă, tampoane;

trusă antişoc (pentru prevenirea accidentelor);

flacoane eprubete pentru produse recoltate (biopsie, lichid).

Pregătirea pacientului

se explică pacientului derularea procedurii pentru reducerea temerior legate de examenare;

pacientul va fi sedat în preziua şi ziua examinării;

se explică necesitatea şi modul de colaborare;

se obţine consimţământul;

pacientul este informat că se vor parcurge 2 etape: constituirea pneumotoraxului şi examinarea propiuzisă;

nu mănâncă cel puţin 8 ore înainte;

cu o oră înainte de institurea pneumotoraxului la indicaţia medicului şi în funcţie de starea pacientului se administrează un tranchilizant (meprobamat, medazepam, diazepam).

Participarea asistentului medical la procedură - pneumotorax

pacienutul este culcat pe canapea în decubit lateral pe partea sănătoasă;

braţul de deasupra este ridicat deasupra capului, flectat aşa încât palma să atingă urechea;

se dezinfectează regiunea indicată, se oferă medicului materiale pentru realizarea anesteziei;

se face puncţia şi se adaptează aparatul pentru pneumotorax cu ajutorul căruia se introduc

300-400 ml aer în cavitatea pleurala;

se urmăreşte permanent starea pacientului;

pacientul este aşezat în decubit dorsal;

după 10-15 minute este ajutat să se ridice în poziţie şezând;

se supraveghează respiraţia care trebuie să fie ritmică şi liniştită;

se anunţă medicul dacă: respiraţia devine greoaie, pacientul acuză durere, se cianuzează, TA scade, pulsul este accelerat filiform (pericol de şoc pleural);

pacientul poate acuza o jenă discretă pe partea unde s-a creat pneumotoraxul;

dacă nu apar incidente la recomandarea medicului se poate face un control radiologic.

Participarea asistentului medical la procedură - pleuroscopie

pacientul este condus la sala de operaţie;

161

este aşezat în poziţie semişezând sprijinit pe partea sănătoasă;

braţul de partea examinată va fi ridicat, palma este aşezată pe ceafă;

poziţia este fixată de asistenta care sprijină braţul şi supravegheaza permanent pacientul;

toracoscopul este introdus printr-un trocar de către medic, asistenta serveşte materialele solicitate;

medicul efectuează examinarea şi eventual recoltează lichid sau fragmente pentru biopsie;

se scoate trocarul şi se reexpansionează plămânul;

materialele recoltate se etichetează şi se trimit la laborator;

la nivelul plăgii se aplică fire sau agrafe şi un pansament steril;

peste pansament, la recomandarea medicului se pot aplica la nivelul toracelui fâşii de tifon, circular.

Îngrijirea pacientului după procedură

se efectuează radiografie pulmonară de control;

se monitorizează pacientul: pot apărea accese de tuse, hematon al peretelui toracic;

la recomandarea medicului se administrează analgezice, sedativ, calmante ale tusei.

11.7 Participarea asistentului medical efectuarea la cistoscopiei

Cistoscopiea este examinarea endoscopică a cavităţii vezicii urinare, uretrei, și ureterelor.

Scop/indicaţii:

inspectarea şi biopsierea prostatei;

colectarea problelor de urină direct din ureter;

identificarea sursei de hematurie;

plasarea cateterelor ureterale în pielografia retrogradă;

realizarea unor intervenţii chirurgicale (rezecţia unor tumori, rezecţia prostatei hipertrofiate).

Materiale necesare:

cistoscopul cu anexe în funcţie de scop şi indicaţie;

câmpuri sterile, mănuşi sterile, halat, mască;

seringă Guyon cu olivă, sterilă;

soluţie pentru anestezie – novocaină 0.5% 40-50 ml;

seringă de 20 ml sterilă;

pense sterile;

două sonde uretrale radiopace lungi de 60-70 cm;

sonde uretrovezicale sterile;

soluţii dezinfectante;

eprubete pentru colectarea urinei;

două taviţe renale.

Pregătirea pacientului

se explică pacientului necesitatea examinării;

se obţine consimţământul;

în unele cazuri medicul recomandă antibiotice cu o zi înainte şi 3 zile după procedură;

cu 30 minute înainte se administrează un sedativ pentru reducerea anxietăţii

dacă se face anestezie generală, nu bea, nu mănâncă 12 ore;

este anunţat să nu mănânce/bea 500 ml înainte de examen pentru a asigura fluxul urinar;

este invitat să îşi golească vezica;

este aşezat pe masă în poziţie ginecologică;

se efectuează toaleta organelor genitale şi perineului cu apă şi săpun;

daca medicul recomandă se face clismă evacuatoare;

este atenţionat că la trecerea cistoscopului are senzaţia de micţiune.

Participarea asistentului medical la efectuarea procedurii

se identifică pacientul;

se verifică recomandarea medicală;

se verifică dacă pacientul a respectat recomandările;

se aşează pacientul pe masa de examinare;

se face dezinfecţia meatului urinar;

medicul face anestezia locală: la femei se face anestezie locală, la barbati având în vedere lungimea şi traseul uretrei se face rahianestezie, anestezie generală sau intravenosasă;

se verifică funcţionalitatea sistemului;

se lubrifiază tubul cistoscopului cu vaselină sterilă;

se face o spălătură vezicală cu soluţie cu acid boric 3% până când lichidul eliminat este curat;

se umple vezica cu 150 ml apă sterilă sau cu o soluţie slab dezinfectată la bărbaţi, 250ml la femei;

se înlocuieşte canula cu sistemul optic, se racordează sistemul de iluminat;

se oferă medicului anexele cistoscopului în funcţie de scop;

se oferă eprubete pentru produsele recoltate;

în timpul examinării asistenta urmăreşte starea pacientului şi raportează medicului dacă constată modificari ale funcţiilor vitale.

Îngrijirea pacientului după cistoscopie

pacientul este transportat la salon în funcţie de starea generală şi de anestezia practicată (cu fotoliu rulant, cu targa);

poziţia în pat este în funcţie de anestezie;

se monitorizează semnele vitale timp de 24 ore;

se observă semne de hemoragie;

la recomandarea medicului se pot face spălături post procedurale cu soluţii izotone recomandate;

se continuă dacă este cazul administrarea de antibiotice;

pacientul va fi informat că pot aparea: accese febrile trecătoare, frisoane, dureri lombare. La recomandarea medicului se administrează antispastice, analgezice;

este posibilă retenţia de urină;

se recomandă creşterea consumului de lichide;

dacă pacientul prezintă dureri de spate sau arsură la micţiune, acestea sunt pasagere şi se calmează după administrarea de analgezice;

se recomandă pacientului să stea în repaus deoarece pot apărea ameţeli.

Observații

la femei citoscopia se poate face şi ambulator;

la sfârsitul examinării pacienta va fi instruită să se autoobserve: urina poate fi roz, dar dacă este roşie sau conţine cheaguri se anunţă medicul.

11.8 Participarea asistentului medical la efectuarea artroscopiei

Artroscopia este metoda endoscopică prin care se poate vizualiza direct interiorul cavității articulare.

Scop/indicaţii:

efectuarea unor proceduri chirurgicale: eliminare de menisc sau pinteni osoși, reparare de ligamente, biopsie;

stabilirea diagnosticului în poliartrita reumatoidă boală artrozică, afecțiuni ale meniscului, chisturi, sinovită.

Materiale necesare:

artroscop cu anexe;

material pentru anestezie locală;

trustă chirurgicală;

manual pentru sutură;

material pentru dezinfecţie;

câmp steril cu deschidere centrală;

mănuşi sterile;

tavă sau măsuță pentru materiale.

Pregătirea pacientului:

se explică pacientului necesitatea procedurii;

se obţine consimţământul;

se anunţă pacientul să nu mănânce noaptea dinaintea examinării;

se informează pacientul că procedura durează 15-30 minute;

se explică pacientului că se va face anestezie, disconfortul fiind minim;

se alege pozitia în funcție de articulația la care se intervine (cea mai afectată articulație este cea a genunchiului).

Participarea asistentului medical la efectuarea procedurii

se identifică pacientul;

se verifică recomandarea medicală;

se verifică dacă pacientul a respectat recomandările;

se asigură poziţia cerută de medic;

se depilează locul dacă este cazul, se face dezinfecţie;

se serveşte medicului materialul pentru anestezie;

se acoperă zona cu un câmp steril;

medicul realizează o mică incizie prin care se introduce atroscopul în spaţiul articular imaginile fiind urmărite pe monitor;

asistentul medical supraveghează starea pacientului şi raportează medicului orice manisfestare

serveşte mediclului materialele solicitate;

la sfârsitul intervenţiei, după scoaterea artroscopului, medicul aplică fire de sutură pe locul inciziei;

zona este acoperită cu un pansament steril/compresiv.

Îngrijirea pacientului după artroscopie

se monitorizează fucţiile vitale şi se observă semne de infecţie (febră, tumefacţie, durere intensă, eritemul, scurgerea în continuare a lichidului prin incizie);

pacientul este informat că articulaţia va fi dureroasă câteva zile, poate apărea tumefacţia şi se vor lua următoarele măsuri:

piciorul va fi poziţionat mai sus;

să se evite flectarea genunchiului;

să aplică ghiaţă, comprese reci pentru reducerea edemului;

să folosească mijloace de sprijin (baston, cârje) când se deplasează;

se anuntă medicul dacă durerea este intensă, articulaţia se inroşeşte, tumefacţia este accentuată, sau apare febră.

firele se scot după 7-10 zile;

11.9 Participarea asistentului medical la efectuarea laparoscopiei

Laparoscopia sau celioscopia reprezintă explorarea cavităţii peritoneale cu ajutorul unui laparoscop introdus prin peretele abdominal, printr-un trocar.

Scop/indicaţii:

examinarea directă a suprafeţei ficatului, splinei, colecistului, căilor biliare extrahepatice, tubului digestiv, organelor genitale şi pereţilor abdominali;

efectuarea unor intervenţii cu minim disconfort post operator.

Materiale necesare:

câmpuri şi mănuşi sterile;

medicamente sedative: fenobarbital, meprobamat , atropină; seringi, ace pentru administrare;

materiale de dezinfecţie: tinctură de iod şi tampoane;

bisturiu, pense hemostatice;

laparoscop;

antibiotice, ser fiziologic;

taviţă renală;

aparat pentru pneumoperitoneu;

materiale pentru anestezic.

Pregătirea pacientului

se anunţă pacientul, se explică modul de desfăsurare a examenului;

pacientul este sfatuit ca în ziua dinaintea examenului să consume regim hidric;

seara şi dimineaţa se face clisma evacuatorie;

cu 30 minute înainte de examen se administrează fenobarbital o fiolă sau 400mg meprobamat si 0.5mg atropină;

se îndepărtează pilozitatea abdominală;

se transportă pacientul în sala de examen.

Participarea asistentului medical la procedură

pacientul este aşezat în decubit dorsal;

se fixează pe masă;

medicul realizează anestezie peridurală sau generală;

se efectuează pneumoperitoneul prin introducerea a 3-6 litri CO₂, pană se atinge o presiune de 12 mm Hg dupa care acul se retrage;

la locul inţepăturii se face o incizie prin care se introduce un trocar cu diametrul de 8-12 mm;

prin trocar, după scoaterea mandrenului, se introduce laparoscopul;

se inspectează cavitatea abdominală;

pentru biopsie medicul introduce încă un trocar prin care se introduce o pensă lungă sau un electrocauter;

după terminarea manevrelor, se scot laparoscopul şi pensă de manevră, se elimină CO₂ din cavitatea peritoneală, se îndepărtează canulele trocar.

Se suturează plăgile prin care trocarele au fost introduse, apoi se pansează.

În timpul intervenţiei, asistentul medical:

serveşte medicului materialele solicitate;

primeşte materialele folosite;

primeşte probele recoltate.

Îngrijirea pacientului dupa procedură

se îmbracă;

se trimite la salon;

nu mănâncă 2 ore, consumă numai lichide;

se pune pungă cu gheaţă;

daca pacientul nu are scaun, se face clismă;

firele de sutură se îndepărtează a cincea zi;

se măsoară T, TA, puls.